Caută 
1 MIN
Regizorul Florin Caracala are tendinţa să fie în general foarte riguros şi tehnic în ceea ce priveşte lucrul cu actorii sau detaliile din spectacolele sale. Rigoarea, spiritul de analiză cu care-şi disecă personajele, înclinaţia spre abstractizare îşi pun amprenta asupra unui univers parcă desprins dintr-un muzeu. Însă aceasta nu e decât o latură a modului în care acest regizor se manifestă artistic, vizibilă mai mult în Libertate la Bremen (TNI, 2021); în Oameni singuratici, aceste aspecte privesc în mai mare măsură scenografia şi întâlnirea fericită dintre trecutul autorului şi prezentul regizorului.
Sunt foarte multe chestiunile care ţin de un pariu pe care regizorul îl face în privinţa spectatorului de teatru (cum se va simţi, când se va emoţiona, când va fi pe punctul de a plânge, când va râde, când comedia îl va fi salvat). De fiecare dată, un pariu câştigat. E foarte controlată prezenţa regizorului în spectacol, ceea ce nu prejudiciază autenticitatea emoţiei. Începând cu proiecţiile iniţiale, trecând prin gesturile febrile ale actorilor, spre momente de final paroxistice, fie într-un sens (dramatic – momentul de autoflagelare cu Braun/Răzvan Conţu), fie în celălalt (comic – momentul cu gorile, al cărui eroi sunt Johan/Marian Stavarachi şi tatăl/Daniel Busuioc). Miza, ce pare să fie ceva mai mult decât un concept regizoral, ar putea să constituie un crez: comedia are un efect terapeutic, purificator, eliberator, comedia salvează. Pe pielea celor din sală, un altfel de catharsis, prin comedie, e resimţit. Songul din final vine să permanentizeze, în memorie, starea.
Proiecţiile în timp real cu cadre din scenă, frenezia actorilor, rupturile de ritm contribuie foarte mult la caracterul filmic pe de o parte şi la dinamicitatea spectacolului pe de altă parte. De o anume paradoxalitate, aspirând la un interval între detaşare şi implicare, ţin faptul că cineva, detaşat brechtian, filmează (decupajele sale sunt direcţii de perspectivă, orientează şi educă privirea), dar acel cineva e un personaj – operatorul/Marian Chiculiţă -, face parte din spectacol, iar ulterior se va putea observa că nu e deloc detaşat, ci implicat afectiv. Paradoxale sunt şoaptele amplificate cu ajutorul microfoanelor, faptul că personajele nu se prea privesc în ochi în clipele vitale, penumbrele ce adăpostesc situaţii grave, obscurităţile ce clarifică şi sufletele dezbrăcate de semnificaţii. Actorii îşi îmbracă rolul ca pe o haină (modul aproape automat în care soţia/Mălina Lazăr leagănă copilul, exploziile exacerbat deznădăjduite ale mamei/Tatiana Ionesi, tactul tatălui/Daniei Busuioc), iar personajele sunt ipostaze multiple.
Replici semnificative anticipă momentele din spectacol sub formă de titluri asumate regizoral la persoana I plural şi atribuite prezentului uman. De cele mai multe ori, acţiunile scenice sunt desfăşurate simultan în mai multe planuri şi la cele două niveluri, propriu-zis scenic şi cinematografic. În spaţiul extrascenic, actorii, umanizaţi, devin privitori ca la teatru. Culisele (garderoba), microfoanele de amplificare a sunetului, manipularea decorului sunt la vedere. Cu toate acestea, convenţiile, teatrală şi cinematografică, care se asociază şi se întrepătrund, fără a-şi aduce pagube reciproc, ci mai curând punându-se una pe cealaltă în valoare, fac un subtil pact între autor, regizor şi spectator. Spre exemplu, naturalismul (sângele de pe piciorul Annei/Andreea Boboc, de pe trupul lui Braun/Răzvan Conţu sau cel cu care pictorul îşi semnează declaraţia de dragoste adresată amicului său, Johan/Marian Stavarachi) reprezintă în spectacol o asemenea convenţie.
Printr-un demers aplicativ, se face trecerea de la teoria asupra salvării prin comedie la practică. Astfel că una dintre scurtele discuţii care au loc între personaje (Johan şi Anna) este urmată de scene, şi de un fel (dramatice) şi de celălalt (comice), a căror succesiune, dozare şi pondere conduc la efectul de catharsis pe care îl putem atribui spectacolului, cu menţiunea că nu mai e vorba de o purificare prin tragedie, ci de o eliberare prin comedie. Drama nu face decât să susţină, să contureze şi să dea sens acestui nou tip de catharsis. Cam aceasta ar fi revelaţia pe care o aduce regizorul Florin Caracala într-un spectacol extrem de viu, visceral, intens.
(Oameni singuratici după Gerhart Hauptman, traducere: Paul B. Marian, regie, scenografie, adaptare text, univers sonor: Florin Caracala, distribuţia: Marian Stavarachi/Johannes Vockerat, Mălina Lazăr/Kathe Vockerat, Tatiana Ionesi/Doamna Vockerat, Daniel Buzdugan/Domnul Vockerat, Răzvan Conţu/Braun, Andreea Boboc/Anna Mahr, Marian Chiculiţă/Operatorul, asistent de regie: Marian Chiculiţă, video design: Andrei Cozlac, mişcare scenică: Alice Veliche, pregătire muzicală: Cezar Ichim, premiera: 15 mai 2022, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, Sala Teatru la Cub, un spectacol realizat de TNI în coproducţie cu FaPt – Fabrica de Artă şi Producţie Teatrală şi Centrul Cultural German Iaşi)
Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)
