Caută 
2 MIN
După ce am testat aproape 30 de ani pe copii de toate felurile metode atractive de predare şi lecţii experimentale cu cel mai înalt posibil grad de motivaţie, gamificare, miză, rol şi aprecieri – sunt din ce în ce mai convinsă că ingredientul de bază al unei minţi eficiente şi motivate este modul în care familia a programat neuro-lingvistic onoarea treburilor bine făcute.
Unii copii vin pur şi simplu setaţi să facă cel puţin jumătate de drum, către învăţare. Alţii trebuie scoşi din nemişcare, împinşi, atraşi, gratificaţi, fascinaţi întru efortul învăţării.
Ce fac familiile ai căror copii au reflexul de a se angaja în propria învăţare?
– au aşteptări nenegociabile în raport cu efortul şi energia contribuţiei fiecărui membru al familiei la viaţa comună; copiii lor nu sunt numai serviţi şi ajutaţi, ci obişnuiţi să facă ei înşişi lucruri pentru celălalt, să se pună în serviciul familiei cumva;
– nu sunt mereu asistaţi când dau de greu; sunt lăsaţi să insiste, să mai încerce, să se străduiască singuri;
– ascultă empatic, oglindesc emoţiile copilului, fără să îşi piardă puterea de a-i ridica şi inspira către stări sufleteşti luminoase; menţin optimism şi bună dispoziţie;
– verifică, ajută, lucrează adesea cot la cot cu copilul; dau importanţă vieţii lui şcolare cu o oarecare solemnitate şi bucurie, fără să cicălească, să ameninţe, să învinovăţească;
– menţin în casă, constant, discuţii despre idei şi fenomene generale ale lumii, în echilibru cu discuţiile uzuale despre oameni şi întâmplări punctuale ale vieţii de zi cu zi;
– apreciază în prezent, cu încredere, viitoare calităţi posibile ale copilului, în lumina cărora acesta aspiră deja să devină;
– au un stil de leadership bazat mai puţin pe reguli şi consecinţe, şi mai mult pe o putere personală inerentă, autentică, regală (adică blândă, dar fără negocieri, condiţionări, explicaţii şi justificări de sine);
Ca să susţii toate acestea pentru copil, e nevoie de multă muncă interioară adultă către:
– potolirea vocii critice interioare;
– conştientizarea proiecţiilor alarmiste despre ratarea copilului;
– liniştirea reflexelor de a compara şi a temerii de a rămâne cumva în urmă, faţă de alţii;
– calmarea sindromului „se poate şi mai bine“, care transmite atutomat celui mic că evoluţia personală este un fel de zbatere, autodovedire şi imposibilă ieşire din eternă insuficienţă;
– un fel anume de a fi onest cu tine, de a-ţi spune adevărul, de a te simţi întreg pe dinăuntru.
