Efectul Radu Lupu

Multe alte formule au şi astfel de caracteristici publicitare, dar ascultându-l pe Radu Lupu constaţi cu plăcută uimire cât de mult se apropie de adevăr. În lumea de astăzi, atât de supusă legilor comerţului, este un echilibru rar întâlnit între caracterizarea succintă şi realitate. Cuvintele reuşit-definitorii au ajuns din nou la public începând de duminica trecută, 17 aprilie, când Radu Lupu şi-a încheiat existenţa pământeană.

Momentul resimţit cu emoţie în lumea muzicală impune restropectiva destinului artistic, bazată pe înregistrările lăsate de el circulaţiei pe discuri, la radio şi televiziune. Atâtea câte a acceptat să intre în domeniul public datorită exigenţei extreme, datorită chiar neîncrederii în valoarea unor interpretări proprii, neîncredere cât pe ce să ia forma distrugerii unor imprimări sau a achitării costurilor de producţie cu scopul anulării scoaterii pe piaţă. Documentele rămase, nu prea multe, sunt din fericire deplin convingătoare în privinţa artei sale pianistice.

Personalitatea cu totul specială, hipersensibilitatea nu i-au motivat aderenţa deplină la principiile renumiţilor profesori Stanislav şi Heinrich Neuhaus, cărora le-a fost student în perioada 1961-1968. Audiţia comparată a înregistrărilor realizate de aceşti pedagogi, de elevii lor rămaşi în istoria cântului pianistic, Sviatoslav Richter şi Emil Ghilels spre exemplu, dovedeşte că, în afara robusteţei, a forţei braţelor în pasajele dinamice, ritmic-explozive, indicaţiile de la Conservatorul moscovit nu au rezonat cu modul lui Radu Lupu – autodidactul, cum s-a considerat – de a simţi muzica.

Primele înregistrări realizate la Bucureşti reflectă elemente de bază ale stilului de cânt pianistic propriu lui Radu Lupu. Preludiul şi Fuga nr. 2 în si bemol minor din ciclul „Clavecinul bine temperat” (Caietul 1) de Johann Sebastian Bach lasă impresia stabilă a maturităţii interpretului de numai 22 de ani în 1967. Bach era „văzut” de Radu Lupu din perspectivă romantică, ce nu afecta stilul epocii şi compozitorului. Încă de atunci era evidentă starea apolinică, poetizarea lipsită de retorică, delicateţea uşor austeră a frazei şi a sunetului, o anumită detaşare de contingent, ce ofereau condiţii de sondare a expresiei sonor-muzicale în toată profunzimea sa. Înregistrarea din 1967 stimulează dorinţa repetării audiţiei şi regretul inexistenţei capodoperei bachiene în discografia lui Radu Lupu.

Masivitatea pasajelor solistice din partea I a Concertului nr. 5 în mi bemol major opus 73 de Beethoven se acomoda la Bucureşti în perioada 1967-1969, când a fost înregistrat în două variante, pentru Radio şi pentru Electrecord (cu dirijorii Mircea Basarab şi Iosif Conta) delicateţei, fineţei tuşeului, elementele de contrast fiind înlănţuite cu multă naturaleţe. Mai mult decât în situaţia colaborării acelor orchestre şi dirijori cu alţi solişti, a fost atunci cazul adaptării la viziunea deplin personală, fascinantă a tânărului Radu Lupu.

Dedicat o viaţă marilor compozitori clasici şi romantici Mozart, Beethoven, Schumann, Schubert, Brahms, Grieg – Radu Lupu a impresionat toţi dirijorii importanţi (Karajan, Mehta, Barenboim), cronicarii, publicul, conducerile caselor de discuri, impresionează acum datorită înregistrărilor, dar cred că una dintre dovezile fundamentale privind originalitatea (unii comentatori au scris cuvântul „geniu”) din versiunile sale poate fi aflată în lucrările pentru pian solo. Iau ca exemplu doar fascinantele versiuni ale sonatelor pentru pian de Franz Schubert. Cele câteva versiuni înregistrate dovedesc preocuparea lui Radu Lupu de a descoperi la fiecare „recitire” a partiturii un element nou, de a remodela, de a rafina sunetul. Spre exemplu, audiţia Sonatei în do minor lasă impresia puternică a prezenţei compozitorului, de parcă el ar interpreta-o, muzica ajungând firesc în ipostazele virtuozităţii tehnice strălucitoare din pasajele în tempo rapid, întorcându-se în chiliile meditaţiei filosofice din secţiunile lente. Nu întâmplător în 1996 lui Radu Lupu i s-a acordat importantul premiu al discului, Grammy, când a interpretat două Sonate pentru pian de Schubert. Audiţia revelează dublul caracter poetic-filosofic al muzicii, elimină orice impuls exterior actului artistic.      

Comparaţiile între marii artişti sunt de cele mai multe ori inadecvate, dar s-au stabilit legături între Clara Haskil, Dinu Lipatti şi Radu Lupu. Nu poate fi negată o realitate comună: Haskil-Lipatti-Lupu au avut o constituţie fizică fragilă care le-a marcat negativ destinul uman şi artistic, o sensibilitate acută, o exigenţă şi dorinţă de perfecţiune care i-a determinat să refacă o serie de înregistrări, să refuze publicarea altora. Versiunile fiecăruia rămân în spaţiul atemporal: simţi prezenţa autorului, simţi prezenţa personală a interpretului, simţi absenţa sa din lumea noastră marcată de tarele spectaculozităţii (uneori exterioară muzicii prin atitudinile şi garderobele soliştilor), a dinamismului şi rapidităţii. Ascultându-i pe Clasa Haskil, Dinu Lipatti şi Radu Lupu eşti conştient că intri în starea de receptare deplină a muzicii, în climatul meditativ profund pe care îl recreează. Spectacol există, dar numai spectacolul ideilor, al muzicii în sine. Alt element ce i-a legat pe muzicienii români comentaţi acum fiind modestia, chiar o anumită umilinţă, conştiinţa gravităţii actului muzical. Iar ca efect adiacent, fundamental, asupra ascultătorului, ceea ce muzicologul, pianistul şi profesorul Valentina Sandu Dediu a numit „efectul terapeutic al interpretărilor lui Radu Lupu”, efect corelat cu o experienţă personală, dar care poate fi experimentat oricând ascultând înregistrările regretatului pianist. Este o calitate pe care muzica o poate avea prin interpreţi cum a fost, cum va rămâne Radu Lupu. 

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor