Emoţia Artificială

Deşi nu se vorbeşte încă prea mult despre el, un nou fenomen global tinde să ia tot mai mare amploare. Este vorba despre o creştere rapidă în intensitate, în special în rândul tinerilor, a sentimentului de inutilitate şi lipsă de sens a vieţii.

Dacă cei mai în vârstă, care au mai prins ceva din vremurile când lumea părea să se îndrepte într-o direcţie clară şi viaţa însăşi părea să aibă un sens, încă mai trăiesc cu rămăşiţe de amintiri care le ţin psihicul cât de cât echilibrat, tinerii şi adolescenţii de azi par tot mai pierduţi. Trecutul nu le mai spune nimic, pentru că, pentru ei, cel puţin, trecutul aproape că nu mai există.

Ca să existe, trecutul trebuie să transmită ceva prezentului, să-i livreze o semnificaţie. Golit de sens, trecutul dispare ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. E ceea ce trăim deja de ceva timp, aproape fără să ne dăm seama. Iar asta se întâmplă pentru că totul se schimbă foarte rapid, pentru că între ieri şi azi se cască un hău tot mai mare, pentru că totul e doar despre ultima noutate, pentru că tot ce nu e despre aici şi acum, e pur şi simplu prea vechi ca să mai merite atenţie. Iar când ceea ce trăim sunt doar frânturi de prezent continuu, când nimic nu mai apucă să se fixeze, trecutul ca atare dispare pur şi simplu.

Dar pentru că trecutul nu există în afara memoriei, ceea ce dispare de fapt, şi asta într-un ritm tot mai accelerat, e însăşi memoria. Memoria e ceva ce rezistă şi se consolidează prin exerciţiu permanent, e ca muşchiul care lipsit de antrenament ajunge să se atrofieze. Ori lumea de azi şi de mâine e exact despre asta, despre lipsirea creierului uman de exerciţiul permanent al memoriei şi transferul acesteia în sarcina a ceea ce a ajuns azi aşa-numita Inteligenţă Artificială. Nu-ţi mai provoci creierul să reţină nimic, pentru că tot ce ai nevoie să ştii la un moment dat e la distanţă de o simplă comandă. Scrisă, verbală, poate, cine ştie, în curând, doar pur mentală.

Aparent, faptul că nu trebuie să-ţi mai încarci memoria cu informaţie pe care acum o ai externalizată într-un spaţiu virtual, e un lucru bun. Îţi uşurează viaţa, ţi-o simplifică, îţi oferă timp şi spaţiu mental pentru lucruri aparent mai importante. Dar memoria umană nu e un simplu depozitar de informaţie, cum e, spre exemplu, cea digitală, oricât de sofisticată ar părea ea. Memoria umană nu există în afara emoţiei. Orice informaţie stocată în creierul uman rezistă doar asociată unui complex de emoţii cu care împreună formează un microunivers plin de sens. Asta face ca memoria noastră să fie, într-un fel, depozitarul însăşi identităţii noastre, a ceea ce ne face unici, irepetabili şi, în acelaşi timp, coerenţi cu noi înşine.

Inteligenţa Artificală ne oferă şi promite că ne oferă o mulţime de beneficii şi ele par incontestabile. Dar faptul că printre aceste promisiuni se află şi degrevarea creierului de travaliul memoriei, ar trebui să ne îngrijoreze. Pentru că e despre ceea ce ne defineşte şi ne identifică drept oameni. Memoria ne ţine şi ne menţine într-o relaţie organică cu trecutul, cu tot arsenalul de informaţie şi emoţie şi, deci, de sens, pe care acesta îl presupune. Dacă îl pierdem seduşi de beneficiile aparent nelimitate ale Inteligenţei Artificiale, pierdem exact ceea ce ne defineşte ca specie: capacitatea de a da un sens vieţii, oricare ar fi acela.

Altfel, pe lângă Inteligenţa Artificală, vom fi nevoiţi să inventăm şi o maşinărie, un soi de Emoţie Artificială, care să ne livreze la cerere şi trăiri asociate unei existenţe tot mai terne şi lipsite de sens. Dar, probabil, atunci vom fi fiind deja o altă specie.