FOTO Un american la Iași: povestea unui străin căruia orașul anilor ’80 i-a schimbat complet viața

Hadaller își vizitase în 1985 un fost profesor de la Universitatea Gonzaga din Spokane, Washington – Fran Polek, șeful catedrei de limba engleză, fusese bursier Fulbright în 1984-1985 la Timișoara. Tânărul i-a spus atunci lui Polek că i-ar plăcea să trăiască și să predea în Europa. „Știu locul perfect pentru tine”, i-a zis profesorul. I-a descris România drept unul dintre ultimele locuri în care mai supraviețuiește vechea Europă. O altă profă de la doctorat, și ea absolventă a programului Fulbright în România, l-a încurajat să se ducă în est – dar l-a și avertizat că traiul acolo n-o să-i fie ușor. „David, n-are nimic de a face cu mersul în Franța!”, râde profesorul pensionat când stăm de vorbă pe Skype, acum, la început de februarie. Îmi spune că nu l-a intimidat ideea vieții într-o țară săracă: „În cultura [americană] din anii ‘80, studenții din postuniversitar trăiau oricum într-un soi de dulce sărăcie.”

Noiembrie 1987. Baia „apartamentului american” din cartierul Tătărași al Iașului. © David Hadaller

Misiunea programului Fulbright este să aducă un pic mai multă cunoaștere, un pic mai multă rațiune și un pic mai multă compasiune în relațiile internaționale, sporind astfel șansele ca națiunile să învețe, în sfârșit, să trăiască în pace și prietenie.” Sunt cuvintele senatorului american J. William Fulbright, care a fondat programul pe finalul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1946. De-atunci și până azi, peste 370.000 de studenți, profesori și cercetători s-au plimbat prin lume sub auspiciile guvernului american. Șaizeci dintre ei au câștigat Premii Nobel – dar, poate mai important de-atât, au dus cultura americană în lume, din Indonezia până-n Grecia, din Maroc în Pakistan, într-un efort diplomatic (și colonizator) discret, dar eficient.

Hadaller îmi povestește că drumul lui spre Iași a fost anevoios: a durat o jumătate de an să afle dacă a luat bursa Fulbright, apoi încă o vară să învețe un pic de română, la UCLA în California, și încă alte câteva luni în care autoritățile din România socialistă l-au ținut în șah. Deși oficialii Fulbright întrebau săptămânal ce se mai aude pe tema asta, guvernul comunist român rămânea în silentio stampa.

Mai 1988. Sala americană de lectură, din Corpul D al clădirii Universității „A.I. Cuza” din Iași. © David Hadaller

Mai târziu, spune Hadaller, și-a dat seama că era o tactică de descurajare a americanilor de a veni în România, parte din schema mai amplă a Războiului Rece. În Statele Unite, un parcurs academic presupune să-ți planifici cariera cu cel puțin un an înainte. Întârzierile și tăcerea mormântală din partea românilor făceau astfel de planuri imposibile, „voiau să te facă să zici Dă-o dracu’, nu mă mai duc!”. Însă doctorandul de-atunci s-a ținut de ideea că rămâne pregătit să plece în orice moment, cum primește confirmarea. În cele din urmă, în ultima săptămână din septembrie 1987, a primit un telefon din partea Consiliului pentru Schimburi Internaționale de Cercetători al Fulbright: avea aprobarea să-și cumpere biletul de avion către România.

David Hadaller

La Iași a ajuns câteva zile mai târziu și a fost cazat în „apartamentul american”, destinat bursierilor Fulbright, din cartierul Tătărași. S-a dus la baie, a acționat mai în forță decât era cazul lanțul toaletei, iar apa din rezervorul ei s-a revărsat în baie. A ieșit atunci pe hol să-și alerteze vecinii, însă și-a dat seama că tot ce-și amintește din limba română sunt regulile de conjugare a verbelor. „Nu prea mi-erau de ajutor”, râde David. Și-a amintit cuvântul „problemă!”, pe care i l-a strigat vecinului, dl. Constantinescu. Cu calm, acesta i-a spus „nu este problemă” și i-a arătat că baia are o scurgere în mijlocul pardoselii. N-o să se inunde nimic. Au sărbătorit împreună prima noapte a lui Hadaller la Iași, la un pahar.

27 ianuarie 1988. Sufrageria apartamentului din Tătărași după o mică petrecere. Experiment cu lumina ambientală. © David Hadaller

Și-a îmbunătățit româna conversațională cât a stat la Iași – soția lui se amuză și astăzi că a deprins limba cu accent moldovenesc. Însă majoritatea celor pe care-i întâlnea, de la vânzătorii din „dollar shops” la diverși prieteni, erau mult mai interesați să-l audă pe el vorbind engleza americană. I-au explicat ulterior că nu prea auzeau genul ăla de limbă vorbită decât în filme, deci n-aveau cum să nu profite de prezența unui american în carne și oase. 

Stânga: David și Mirela imediat după cununia civilă, la malul Mării Negre, în Constanța. Martie, 1990. Dreapta: David și Mirela în fața Universității „A.I. Cuza” din Iași, 22 iulie 2019 © David Hadaller

Deși spune că printre colegii lui de la „A.I. Cuza” se numărau și erudiți precum Ștefan Avădanei („cred că el deja uitase mai multe cărți din literatura americană decât citisem eu; ar fi fost considerat un universitar marcant și în America”), primul semestru petrecut de Hadaller la Universitatea din Iași a fost marcat de șicane. Avusese parte de un instructaj pe tema vieții în spatele Cortinei de Fier la Washington D.C., înainte să plece. „Dar, reflectând acum la asta, poate că eram prea prost ca să-mi dau seama ce se întâmplă sau ce mă așteaptă. Atitudinea mea era: Cât de rău poate să fie? O să locuiesc într-un oraș universitar. Locuisem în astfel de orașe încă din 1976. Pentru mine, reprezentaseră mereu oaze academice de sănătate psihică, unde fusesem, de obicei, înconjurat de oameni cu preocupări similare.” 

VEZI MAI MULTE IMAGINI AICI (GALERIE FOTO)

VEZI MAI MULTE IMAGINI AICI (GALERIE FOTO1)

VEZI MAI MULTE IMAGINI AICI (GALERIE FOTO2)

Textul integral, pe  scena9.ro