Întoarcerea la matcă a pictorului pe o cale regală

Uceniciile s-au petrecut pentru Adrian Stoleriu la înalta şcoală ieşeană, prima Academie românească de Arte, sub bagheta unuia dintre profesorii harului, Jenö Bartoş, care l-a introdus în ascunzişurile picturii murale. Pentru acest domeniu al formaţiei, discipolul a vădit apetenţe şi vocaţie indiscutabile. După absolvirea în 2006, cu o lucrare de licenţă de ţinută, şi apoi a masteratului la fel de briant, Adrian Stoleriu începea o carieră universitară, iar pe plan creator, fără să părăsească cu totul ramura artelor vizuale în care se instruise, a fost ispitit de explorarea unor teritorii la modă în acea vreme. Şi-a încercat puterile, cu izbânzi notabile, în instalaţii, în care înclinaţiile sale picturale aşezau o nuanţă particularizantă, ori în pictură digitală, modalitate artistică ce-i desţărmuia imaginaţia şi-i îngăduia fantezii cromatice fabuloase. Dar, cu toate reuşitele, tânjea la exprimarea în registrul pictural, nu contrapunctic, aşa cum se manifestase în arta iconică, cu ingenuităţi transfiguratoare, ci plenar, ca o dominantă a personalităţii sale de izvoditor de frumos, cu rostire originală. Acumulase învăţămintele trebuitoare, stăpânea uneltele meşteşugului şi îşi putea permite abordări novatoare, definitorii ale unui stil şi ale unei viziuni, care să-l individualizeze în câmpul artelor vizuale. Şi întoarcerea, riguros şi efervescent pregătită, s-a petrecut, am putea spune, folosind titlul unei cărţi magice al lui André Malraux, pe „Calea regală”, cu o expoziţie, cu un titlu incitant, „Jocuri de putere”, vernisată întâi la Sibiu, la prestigiosul aşezământ muzeal de la Palatul Brukenthal, unde marca Ziua Culturii Naţionale din 2024, şi apoi, în februarie, la Iaşi, în cetatea sa, la Galeria Dana.

Programatic, pictorul Adrian Stoleriu se doreşte a fi o conştiinţă a timpului său. Nimic din ceea ce are loc pe planetă, luminos sau tenebros, nu-i este străin şi nici indiferent. Simte nevoia să ia atitudine, să admire, ori să critice, mânat de dorinţa de a contribui la schimbarea în bine a lumii în care trăieşte, la îndreptarea păcatului adamic şi ridicarea din starea de decădere spre făptuirea binelui întru lucrarea căruia a făcut Dumnezeu omul, poftindu-l, de-i vrednic, în grădinile Raiului. Despre aceste sfâşieri şi privitor la continua căutare a Luminii de mulţi dintre pământeni şi-a dorit să vorbească Adrian Stoleriu semenilor, invitându-i la meditaţie şi acţiune. Calea pe care a mers nu-i una bătătorită, deşi croită pe experienţe artistice anterioare, multe ale unor nume sacre ale picturii. Că scrie această saga captivantă a luptei pentru existenţă, ce ia şi forma nemiloaselor „jocuri de putere”, el a plasat marile teme ale contemporaneităţii, războaiele, poluarea, sclavia zilelor noastre, cruzimea, lipsa compasiunii, în universul celor care nu cuvântă, într-o paralelă generatoare de forţă expresivă. A apelat la alegorie, metaforă, simbol, şi le-a înveşmântat cu podoabele limbajului plastic. Artistul şi-a rostit crezul în fiecare tablou din acest florilegiu, dar s-a simţit dator să-şi facă cunoscute intenţiile, aspiraţiile, şi într-o zicere tălmăcitoare, menită a călăuzi publicul prin lumea celor care nu cuvântă, concluzionând: „… expoziţia de faţă propune multiple chei de interpretare, trecute prin filtrul raţional şi sensibil al artistului în postura unui observator obiectiv şi subiectiv deopotrivă, aflat în căutarea unor posibile răspunsuri şi soluţii referitoare la starea lumii în care trăieşte, cu toate problemele şi riscurile cu care aceasta se confruntă, inclusiv cu cel al autodistrugerii”. Pictorul Adrian Stoleriu a ales această formulă de exprimare creatoare, pornind de la premisa, dovedită de mileniile omenirii, că lumea celor care nu cuvântă, paradoxal, e o lume cuvântătoare. Deseori, mai elocventă în vorbirea ei decât cea umană. Sigur, cele două regnuri nu sunt întotdeauna într-o armonie deplină, deşi multe dintre animale au devenit prieteni ai omului. De-a lungul timpului, animalele au fost glasurile noastre şi sunt glasurile noastre. Oamenii au apelat deseori la necuvântătoare să le fie mesageri. Să ne amintim, de pildă, de faptul că la 1703-1705, marele cărturar Dimitrie Cantemir a scris o carte memorabilă, însemnând o ruptură, de fapt, în scriitura epică românească, „Istoria ieroglifică”, în care personajele aparţin animalităţii. Autorul însuşi era inorogul. Se regăseşte în aceste pagini o faună foarte bogată şi extrem de pitorească, în acelaşi timp, care zugrăveşte lumea înconjurătoare, moravurile şi năravurile timpului. Dimitrie Cantemir recursese la alegorie pentru că nu era uşor nici în epocă să se vorbească de-a dreptul în aceasta privinţă. Nu-i aşa?, mereu au existat constrângeri. Cenzura şi autocenzura. Dar animalele le regăsim şi în fabule. Ale lui La Fontaine, cele ale lui Donici, din literatura românească. Şi în această specie animalele sunt purtătoare de cuvânt ale omului. Spun fără fereală adevăruri grave despre cei din lumea împrejmuitoare. O istorie îndelungată şi un subiect mănos. Îl regăsim şi în istoria picturii universale. Ba chiar a fost un subiect cu pregnanţă semnificativă, aş spune. Începuturile artei sunt cele rupestre, din peşterile cele vechi, care s-au păstrat până acuma, emoţionându-ne de fiecare dată cu sublimitatea plăsmuirii miracolului artei din câteva linii, ce întruchipează esenţialul inefabil. Sigur, istoria aceasta a picturii animaliere este o istorie în zig-zag, să zic aşa, cu reuşite, dar şi cu convenţionalismul ce caracterizează puzderia de lucrări cu astfel de subiecte, reprezentări ce-au urmărit doar reproducere fidelă. Abia mai târziu, odată cu evoluţia artei, din baroc şi după aceea, în perioada modernă, s-a reuşit o detaşare, o stilizare, o învestire de metaforă şi simbol, cu elemente uneori expresioniste şi groteşti, dar străbătute de fiorul artei. De bună seamă, animalele se regăsesc mai ales în ceea ce înseamnă natura moartă şi sunt cu adevărat piese de mare rezistenţă, veritabile capodopere ale artei universale. Din aceste capodopere, autorul, potrivit destăinuirilor sale, s-a inspirat prin reverberări ce sunt ale sale. Un tablou din „Jocurile de putere” ne aduce aminte de o lucrare a lui Leonardo da Vinci, care se găseşte la Muzeul Czartoryski din Cracovia, „Doamna cu hermină”. Marii artişti au imortalizat în duh multe lucruri revelatorii din splendoarea dialogului dintre om şi animal.

În acest cadru tematic şi stilistic se orchestrează provocatoare expoziţia lui Adrian Stoleriu. Se distinge dintr-o ochire prin virtuţile picturale, învederând neîndoielnic că pe acest tărâm artistul este firesc acasă la dânsul. Cu aceste unelte, meştereşte folosite, artistul ne redă, transfigurat, frământările din lumea în care trăim. Frământările dintotdeauna. Într-un tablou îşi strigă disperarea, în altul îşi şopteşte bucuria. E mânios, dar şi tandru, pentru că scenele acestea din lumea animală sunt ale unor confruntări fără menajamente, dar şi ale unor duioase, ingenue, gesturi, ce pot impresiona privitorul până la lacrimi. Homo homini lupus, celebra zicere a lui Plaut, a definit dintotdeauna omenirea. Lupta pentru existenţă din lumea animală şi cea umană a fost una fără scrupule. Sălbatică, cu monstruozităţi caracteristice în bătălia nemiloasă pentru supravieţuire. Uneori parcă mai umană între jivine. Despre asta glosează, tablou cu tablou, într-o ritmare cinematografică, expoziţia lui Adrian Stoleriu. Te invită, amintindu-ţi că eşti, cum spune Blaise Pascal, „trestie gânditoare”, să rezonezi, să nu rămâi inert la ceea ce are loc în jurul tău şi să încerci, cu mijloacele la îndemână, să schimbi cursul vremii. Demersul pictural al expozantului se circumscrie rostului artei, acela de a remodela interiorităţi sufleteşti şi a cataliza energii în direcţiile pozitive, ale binelui ziditor de lume mai dreaptă. Mesajul e unul al luminii. Speranţa şi omenia de la un cap la altul. Ideile acestei vestiri a încrederii nu au venit doar din lumea picturii. I-a fost pictorului izvor de meditaţie şi lectura unei cărţi memorabile, cea a lui George Orwell, „Ferma animalelor”, scrisă în 1943, dar care nu a putut fi tipărită atunci, fiind interzisă de cenzura militară britanică, pentru că vitupera revoluţia bolşevică, ai cărei protagonişti deveniseră aliaţii de război ai Marii Britanii. Pictorul a găsit echivalenţe plastice ce-l înrudesc cu viziunea orwelliană, dar într-o rostire proprie. Metaforele, alegoriile sale plastice capătă originalitate şi prin recursul la tezaurul de artă universală, cunoscut, decriptat, din care pictorul a preluat creator acele elemente ce consonau cu vederea sa creatoare. Ce organic sunt topite în creaţiunile sale din „Jocuri de putere” ecouri din arta veche rupestră, ce transpar în fundalurile unora din aceste lucrări, cu aspectul lor poros, calcaros, de perete, aidoma celor pe care oamenii vechimilor au scrijelit întru durată făptuirea frumosului! În acelaşi timp, în majoritatea pânzelor pulsează zefirul luminii şi al poeziei. E cuprins în albul ce constituie fondul multora dintre lucrări. Este aceasta o piatră de încercare pentru pictori, pentru că există prejudecata că albul nu-i o culoare. Asemenea atâtor predecesori, Adrian Stoleriu ne demonstrează însă ce bogăţie de nuanţe poate ivi albul când îi cunoşti valenţele de profunzime. Albul din aceste tablouri are un potenţial expresiv nebănuit, şi, mai ales, dezghioacă şi înfloreşte puritatea, e purtător de delicate sentimente. În această înfăţişare expoziţională culoarea albă alternează cu negrul, într-o împreunare de mesaj manifest, atrăgându-ne, prin limbajul artei, atenţia la primejdiile ce planează asupra lumii, animale şi umane, la un loc. Mereu, mereu, ni se sugerează să ne gândim la raţiune, la faptul că oamenii sunt raţionali şi îşi dau seama că nu pot merge dincolo de marginea prăpastiei. Dar totul este posibil într-o clipă de orbire. Negrul şi albul, culorile pregnante din „Jocuri de putere”, sunt metafore ale întunecimii ce viscoleşte peste omenire, convieţuind cu puritatea, hrănitoare a speranţei niciodată pierdute. Pictorul se mişcă dezinvolt pe întreaga claviatură coloristică, dând la iveală alchimic fulgerări, ori şoptiri, viforniţe şi tihne depline. Tonuri, semitonuri, doiniri, jeluiri, îmbucurării, uimiri, toate stările şi trăirile lumi în alegorii răscolitoare, scoborând în fiinţa cea privitoare cu adânci ecouri meditative. Poate dătătoare de purtare nouă, mai curată.

Toate aceste nobile idei şi vibrante pledoarii nu cad în pustie, pentru că se călătoresc către noi, iubitorii de artă, printr-o grăire cu sonuri artistice convingătoare, aşa cum numai arta este în stare să o facă. Expoziţia de întoarcere la matcă ne dovedeşte că Adrian Stoleriu stăpâneşte uneltele picturii şi are vocea sa singularizatoare. El a parcurs acea etapă principală şi indispensabilă, aş spune, care este lecţia desenului şi a graficii. Pe această temelie se construieşte un artist. Sigur, deoarece a parcurs această etapă, îşi poate permite tot felul de jocuri, poate face felurite experimente şi îşi îngăduie libertăţi în scriitura plastică. Poate fi expresionist, abstracţionist, constructivist, hiperrealist, spre a cita doar unele filiaţii, dar izbuteşte de fiecare dată, având temelia casei lui. Ne arată că pricepe iscusit să coloreze rafinat, în arpegii cromatice insolite, să aştearnă tuşa focalizatoare. Este de asemenea un aspect fundamental al procesului de creaţie, fără de care nu ai cum înainta pe drumurile sinuoase ale picturii. Scenele, nu foarte confortabil de privit prin substanţa lor epică, sunt irizate de un lirism al unei poeticităţi diafane, ce le scoate de sub cruditatea primară. Astfel s-a alcătuit viabil această expoziţie manifest, pledoarie pentru o lume mai bună, invitaţie la înţelegere şi concordie. Demersul expoziţional se rostuieşte, ceea ce se cere menţionat, în modul specific artelor frumoase, adică povăţuind prin înminunarea frumuseţii.

Grigore Ilisei este scriitor, critic de artă şi publicist