La Balena

Balena era, este şi va fi o fântână arteziană din părcuşorul situat între Universitate şi căminele de studente. Iar în fundul acestui părculeţ se află cantina studentelor, la care mergeam adesea şi noi, derbedeii. Fără cartelă, doar cu un zâmbet radios pe toată faţa: împingeam cu nădejde tava în faţa bucătăresei şi ziceam cu tonul cel mai optimist din lume: „Sărâmâna!”. Iar filotima femeie, ca o preabună zeiţă a studenţimii flămânde, ne trântea un polonic sau două de zamă în farfurie, neuitând să clatine îngăduitoare din cap: „Of, of! Nu vă mai astâmpăraţi!”

Îi spune aşa, Balena, pentru că fântâna arteziană conturează o balenă din bazalt (?! aşa vreau eu să cred, că e bazalt, e mai „pe domneşte”). Arareori am văzut ca din ţevile de aici să curgă apă. Nişte neni în salopete mult mai mari decât necesarul am tot văzut şurubărind aici, dar să curgă apă – ioc! Dacă am întrezărit totuşi apă, asta s-a întâmplat de vreo două ori în patruzeci de ani. Este drept, cu mari întreruperi ale trecerii mele pe la Balena.

Dar de câte ori trec pe aici, chiar dacă doar din tramvaiul care se clatină scârţâind-vâjâind-tremurând silenţios (acum evropeneşte) pe lângă Balena, capul mi se întoarce parcă fără de voie spre mirabila fântână. E la fel. S-au mai spart unele plăci odată cu trecerea anilor, alte plăci au fost cuprinse de cangrena ruginii de-a lungul timpului, altele, de altă culoare, au fost înlocuite.

Dar Balena a rămas tot Balena, înotând-înotând, pentru miile şi miile de perechi de studenţi îndrăgostiţi, pupăceala tot pupăceala, iar arderea lăuntrică tot ardere – la fel de mare, la fel de plină de foc. Americanii au mers în cosmos, ruşii lui Putin în Ucraina, românii în Occident, pensionarii la Sovata, albinele la urdiniş, şoriceii la gaura lor puţicioasă, dar îndrăgostiţii tot la Balena: să se pupe şi să se giugiulească acolo, până se fac incandescente plăcile de pârâte de bazalt sau să cânte muzică folk sau pur şi simplu să taie frunză la câini. Până ce ies flăcări maiestuoase, misterioase din aceste tăbliţe ca de Ninive şi se înalţă pure la cer! Sau să tacă îmbrăţişaţi: Mână în mână, gură în gură şi inimă lângă inimă! Sau cum zice un vers popular: „Guriţă lângă guriţă/ Ca doi pui de prepeliţă.” În infinit. Sau să-şi despartă ruşinaţi mâinile încleştate, parcă alipite pentru totdeauna, când trecea pe acolo vreo doamnă profesoară de-a lor. Dar, dacă ar fi băgat seama mai bine, profesoara zâmbea înduioşată, amintindu-şi, probabil, de tinereţe. Şi, cum spune poetul, „nu era, zău, nimănui/ în piept inima rece”.

Şi nu ne dădeam seama, dar Balena aceea era pentru noi ca Chitul lui Iona din Biblie. Iar Domnul, milostiv, „l-a certat pe el, iar morţii nu l-a dat”, că a poruncit chitului şi a aruncat pe Iona pe uscat. Când s-a aflat el pe pământ şi a văzut lumina zilei, cerul, pământul şi marea, s-a închinat lui Dumnezeu „Celui ce a izbăvit din stricăciune viaţa lui”.

Daaa, Balena aceasta ne izbăvea de stricăciune viaţa noastră, ne aducea  mai aproape de viaţa adevărată, de jocul pur şi incandescent al iubirii. De frumuseţe, de fapt. Aceasta cu toate că ne dureau şalele acolo. Ne apucau junghiurile, care cu anii vor deveni tot mai dese. Se vor instala odată cu posomorala vieţii. Sentimentele noastre înălţătoare, iubirea ardentă, ne făceau să uităm de asta. Aceasta cu toate că ne îngheţa fundul şi toate cele şezând la Balena. Cu toate că picasem la vreun examen. Cu toate că ploua, vremea era ca dracu, era zloată sau ningea.

Dar iubirea mare ne încălzea. Uitam cele rele. Sfârâia bazaltul de la iubirea noastră. Şi înălţa flăcări pure! Ca dintr-o centrală termică Bosch! Ca un amplificator de putere McIntosh! (rima este involuntară)

Balena ne-a înghiţit în interstiţiile ei necunoscute, dar atât de calde, că ne vor rămâne în suflete întreaga viaţă. Şi ne vor iradia de acolo mereu, vor împrăştia raze de lumină tot restul vieţii, ca dintr-o centrală electrică de mii de kilowaţi. Atotluminând!

Aşa să ştiţi! Căci eram cu toţii ca Iona în burta Balenei!

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist