La TEIUL lui EMINESCU…

Dar până să zic (câte ceva) despre această REVEDERE din Copou, fac loc aici, în pagină de ziar, unei amintiri pe care o păstrez mereu vie în suflet. E amintirea unei aceleiaşi zile de 15 iunie, dar peste care, nemilos, s-au rostogolit 57 (cincizeci şi şapte) de ani! Aşa-i că sunteţi curioşi?

Iată, contextul îmi este foarte potrivit pentru a scoate această amintire de sub vălătucii vremii, de sub gresia dură a anilor tot mai îndepărtatei mele tinereţi!… 1964 minus 1889 egal 75!

M-am numărat printre puţinii (foarte puţinii) studenţi ai Universităţii “A .I. Cuza” care au reuşit să ocupe un loc (în picioare) în “AULA EMINESCU” a B.C.U. (Biblioteca Centrală Universitară) Iași. Da, se împlineau atunci 75 de ani de când LUCEAFĂRUL ne părăsise (plecând “nemuritor şi rece”!). Dar, miezul, punctul culminant (citiţi FARMECUL) acelei dimineţi a fost cu totul şi cu totul neaşteptat, cu reverberaţii mereu nestinse in inima mea! Nouă, celor prezenţi acolo, ne-a fost hărăzită CLIPA (”cea repede ce ni s-a dat”) de a-l vedea, de a-l ţintui cu privirea, cu răsuflarea întretăiată pe NEPOTUL POETULUI NEPERECHE: colonelul GHEORGHE EMINOVICI – fiul lui MATEI EMINOVICI!

Pe fundalul aulei, în ramă aurie, cu dimensiuni impresionante era aşezată cea mai frumoasă fotografie a POETULUI (aceea din vremea când “băiet fiind păduri cutreieram”…). Fruntea luminoasă a nonagenarului NEPOT, semăna izbitor cu fruntea “plină de gânduri şi-nţelesuri” a UNCHIULUI său! A “POETULUI DE PE CULME” – stins atât de devreme, în al optulea lustru de viaţă!

Acum, după atâţia ani, sub (cu) povara dulce a acestei amintiri, “mai trec din vreme-n vreme” pe la EMINESCU, pe la TEIUL lui SFÂNT!…

Luni, 15 iunie a.c., o dimineaţă splendidă! O simfonie de culori şi adieri primăvăratice, le-a înlesnit celor prezenţi la TEIUL SFÂNT să-şi arate (mai altcum!) DORUL de EMINESCU!… Unii au depus coroane, jerbe, alţii cu gesturi tandre au aşezat la Statuia Poetului înmiresmate buchete de flori (”floare albastră, floare albastră!”), alţii au cuvântat alocuţiuni, iar alţii, ritmându-şi grijulii silabele, şi-au citit (etalat) poeziile (creaţiile literare). Toţi (veniţi la “patru ace”), au urcat pe podium în ordine, la microfon. Ei bine, stimaţi cititori, aici, tocmai aici, la aceştia vreau eu să ajung. Adică să-mi zic părerea despre acei ce urcă (unii an de an) pe acel podium la ziua POETULUI NAŢIONAL, la ziua PRINCIPELUI POEZIEI ROMÂNEŞTI !

Îngăduiţi-mi, dragi cititori ai ziarului acestuia, să vă mărturisesc cu mâna în dreptul inimii că eu (maijosiscălitul acestor rânduri) de aş fi în zilele de 15 ianuarie şi 15 iunie amfitrionul (gazda, organizatorul, moderatorul) acestor CEREMONII (acţiuni cu semnificaţie unică pentru ieşeni şi, prin extenso, pentru întreaga “DULCE ROMÂNIE”), NU AŞ PERMITE NIMĂNUI, (absolut nimănui) să-şi citească creaţiile (poeziile) sau alocuţiunea, dacă, mai întâi, NU RECITĂ (drept ca pe un motto) VERSURI aparţinând LUCEAFĂRULUI POEZIEI ROMÂNEŞTI!

Ar fi aceasta (se mai îndoieşte, oare, careva?) O PROBĂ PEREMPTORIE, de netăgăduit (ultra serioasă), că-l cunoaştem, că-l ştim, că-l simţim, că-l IUBIM pe eternul nostru EMINESCU!…

Da, aşa aş cere eu, aşa aş proceda eu în aceste zile de 15 ianuarie şi 15 iunie. De ce? Pentru că mi-e drag EMINESCU! Pentru că mă legitimez cu el în lume! (în New York, în Greensboro, în Shanghai, în Viena, în Atena, în Casablanca, în Marrakech şi prin multe alte locuri pe unde am avut şansa să ajung, l-am avut cu mine şi pe EMINESCU)!

Da, da, repet (şi n-o fac de circumstanţă sau în paranteză): atât de drag îmi este EMINESCU, încât (vă) RECIT nepoticnindu-mă LUCEAFĂRUL, SCRISOAREA I şi alte 8 perle briliante eminesciene. Şi-ncă ceva (şi cu asta pun punct): dacă aş fi (chiar şi foarte vremelnic) printre “mai marii” oraşului acestuia nu aş avea odihnă (astâmpăr, tihnă) până când nu aş aduce-o pe VERONICA mai aproape (chiar alături) de TEIUL SFÂNT!!

– prof. Liviu Călcâi –