Lecturi duminicale în post

Lăsatul secului a avut loc în Duminica Tuturor Sfinţilor (cu lecturi de la Matei 10, 32-33; 37-38 şi 19, 27-30), unde ni se spune, între altele: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32). Mai corect, după Sfântul Grigorie Palama, ar fi traducerea „va mărturisi întru Mine”, respectiv „mărturisi-voi şi Eu întru el”.

Spovedania se mai numeşte şi mărturisire. Spovedania o fac de dragul lui Hristos, pentru că vreau să fiu cu Dumnezeu. Eu mărturisesc ceea ce m-a despărţit de El, unde am greşit eu în relaţia cu El. Atunci când ai rănit persoana iubită şi nu mai ai nici un contact cu ea, ceri unei rude sau unui prieten comun să intervină. Tot aşa cer duhovnicului să fie martor al întoarcerii mele la Hristos, să mijlocească împăcarea mea cu El. Iar Domnului Îi cer, de asemenea, să fie martor al întoarcerii mele la Dumnezeu-Tatăl. Nu te poţi însă bucura de această sfântă împăcare şi să te împărtăşeşti de iubirea lui Dumnezeu dacă porţi ură, ţii minte răul sau nu binecuvintezi pe vrăjmaşi. De aceea ne spune Domnul: „Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 38). Nimeni nu este, aşadar, vrednic a se împărtăşi dacă nu se aseamănă lui Hristos în a ierta şi a nu primi în inimă răul faţă de aproapele.

Prima duminică din postul de anul acesta este dedicată Sfinţilor Români (Matei 5, 14-16; 10, 32-33, 17-18, 22) şi Chemării primilor apostoli (Matei 4, 18-23). Când i-a chemat la apostolat pe „fiii tunetului” – pe Iacov şi pe Ioan –, aceştia îşi dregeau mrejele (cf. Matei 4, 21). Ei nu au cerut răgaz şi îngăduinţă de a termina lucrul lor, ci „îndată au mers după El”.

Şi noi am vrea, adesea, doar să „dregem” viaţa noastră prin spovedanie şi împărtăşanie. Să o reparăm, să o peticim, doar ca să putem să o luăm de la capăt. Ca duhovnic, am sesizat această ispită a celui care vine să se spovedească şi să se curăţească doar pentru ca să scape de un necaz sau de o boală anume. Dar, imediat ce viaţa lor se „repară” la acel capitol, ei îşi văd mai departe de ale lor ca mai înainte, adică fără Dumnezeu (nu spune alcoolicul că „se drege” după o beţie cruntă, doar pentru ca să o ia de la capăt?). Dacă vom învăţa să nu mai „dregem” nimic, ci să lepădăm cu totul viaţa noastră, vom primi mreje noi, cu care vom pescui lucruri dumnezeieşti. A nu ne mai centra pe viaţa noastră, ci a trăi hristocentric, iată ce ne aduce corecta raportare la lume, în ansamblul ei. Iar a te uni cu Hristos euharistic – căci doar aşa devine El centrul vieţii noastre – nu înseamnă a deveni un soi de superman, care pluteşte pe deasupra tuturor. Dimpotrivă, înseamnă a dobândi acea dragoste care nu mai poate fi învinsă de josnicia şi de ura lumii. „Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui” (Matei 10, 22).

Ultima duminică a postului de anul acesta este dedicată cuvintelor despre grijile vieţii (Matei 6, 22-33). Mântuitorul ne învaţă că „luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!” (Matei 6, 22-23).

Mintea noastră, dacă este curăţită prin spovedanie, ajută la curăţirea întregii fiinţe. De multe ori, în procesul de curăţire, de despătimire, ne vin în minte multe lucruri urâte, unele pe care nu le bănuiam că ar fi în noi, altele despre care nu ştiam că sunt atât de puternice. Când se curăţă fundul unui iaz, se tulbură apa de mizeria care iese la suprafaţă şi, pe moment, este mai murdară ca înainte. Dar, după procesul de curăţire, ea se linişteşte şi devine mult mai limpede, fiind curată până în adânc. Aşa este şi cu fiinţa noastră. Pe măsură ce ne tot spovedim şi ne cuminecăm, tot ies afară lucruri care s-au „depus” în straturi de răutate şi în răni peste răni. Spovedania şi împărtăşania scot la lumină pe cele ascunse – întunecate! – ale vieţii noastre. Chiar şi pe cele care au fost săvârşite de noi în fragedă pruncie şi pe care nu le mai putem accesa cu puterile noastre.

Tot în această pericopă suntem îndemnaţi la a „nu duce grijă” de nimic. Dar a trăi „fără de griji” nu înseamnă a lenevi. Spune Domnul: „Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?” (v. 31). Nu avem, într-adevăr, a ne „consuma” – a ne stresa! – cu cele pământeşti, asta este sub demnitatea noastră de oameni creaţi după Chipul lui Dumnezeu. Ci suntem chemaţi la ceva cu mult mai înalt: să ne străduim, cu toate puterile, a ne îmbrăca în Hristos, a mânca Trupul Său şi a bea Sângele Său. Lepădăm grijile vieţii ca să ne îngrijim de dobândirea Vieţii!