Luminiţa Vartolomei – performanţa scrisului despre muzică

Fapt nu lipsit de semnificaţie, Iosif Sava, neuitatul alergător de cursă lungă cu obstacole în media culturală, invitând-o adeseori pe Luminiţa Vartolomei în emisiunea matinală „Integrala capodoperelor”, îşi uita obiceiul întreruperii intempestive a companionilor din studio, cât de prestigioşi ar fi fost, lăsându-i liberă derularea ideilor. Nu îl motivau doar amintirile colegiale ca truditori în redacţiile Radiodifuziunii, nu doar perioada lucrului în tandem la întocmirea Dicţionarului de muzică (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979), ci, în plus, competenţa, obiectivitatea opiniilor, fermitatea exprimării din care nu lipseau câte o metaforă, câte un cuvânt memorabil, inapetenţa tovarăşei de breaslă de a juca rolul primadonei. Ultima calitate menţionată se transforma oarecum în defect: dependent tot mai mult prin 1992-’93 de drogul imaginii, al spectacolului, chiar în împrejurările unui colocviu despre muzică, publicul ar fi dorit dinamism la egalitate cu Iosif Sava. Dar îţi trebuia puţină răbdare şi multă atenţie spre a sesiza deplin ideile profunde, replicile substanţiale concentrate de Luminiţa Vartolomei în câteva fraze. Pentru că în discursul său rostit conta spectacolul ideilor, în dauna cuvintelor calofile.

Şlefuirea de artizan a cuvintelor devenea tehnică virtuoză în texte. De câte ori le-am citit, adunate în cărţile „Teatrul din umbra muzicii” (2003), „Totul (numai) despre muzică” (2004), „Natură moartă cu voci, instrumente şi baghete” (2005), „Lecţii de înot în Marea Muzică” (două volume, 2015), în unele cazuri am fost atras mai întâi de originalitatea titlurilor. Luminiţa Vartolomei era un jurnalist autentic, prob, avea vocaţia exprimării personale încă de pe linia de start a scrierii. Genericele textelor din cărţi se înşiruiau în alte multe dovezi: „Parola libertăţii”, „Povara gloriei care obligă”, „O şcoală de ‹cantactorie›”, „Curajos şi inatacabil”, „De ce?”, „Alergând după un tren pierdut”, „Rezerve şi presupuneri”, „Carmen ca o corridă”, „Dezordinea minuţios organizată”, „A face tăcerea să clameze”. Am citat doar câteva.

Scrierile Luminiţei Vartolomei au dublă valoare istorică. Mai întâi, cronicile. În deceniile trecute activau destui comentatori ai vieţii muzicale, însă nu toţi puteau fi crezuţi pe cuvânt. Conformismul, subiectivitatea, mediocritatea, lipsa de cultură muzicală solidă îi determinau pe unii să scrie articole de complezenţă, fără curaj, terne ca stil. Cronicile Luminiţei Vartolomei erau la polul opus. Asemenea mai vârstnicilor Mihai Rădulescu, Ada Brumaru, Alfred Hoffman – ea îşi fundamenta comentariul pe informaţia bogată, cultura muzicală temeinic însuşită, spiritul observaţiei, viziunea comparatistă, luciditatea, claritatea expunerii. La rigoare, opiniile sale pot fi incluse în societatea confraţilor de meserie – concordanţa aprecierilor este evidentă. Nu „unanimitatea”, „unitatea de monolit”, ci rezonanţa ideilor transpuse atractiv de fiecare cronicar. Sigur că Luminiţa Vartolomei a avut empatii, preferinţe şi prietenii în lumea muzicală românească. Dar în comentariile sale, mai ales când se referea în mod repetat la acelaşi compozitor sau interpret, cititorul nu poate simţi nici un parti-pris, nici o măgulire. Este cazul analizelor concertelor dirijate de Erich Bergel, Ion Baciu, Cristian Mandeal. Printre multe altele, desigur. Aleg aici un singur exemplu: lectura cronicilor concertelor în care Ion Baciu a prezentat simfoniile, opera „Oedip” de George Enescu la Bucureşti (aceasta, în 1981) stimulează celor tineri, zgândăreşte celor care ştiu cine a fost Ion Baciu întrebarea stânjenitoare: de ce este menţinută de atâta timp tăcerea în cazul personalităţii sale artistice covârşitoare? Generaţiile actuale de cititori, muzicieni, realizatori de emisiuni radio-tv, istorici care doresc să afle informaţii şi descrieri competente despre creaţiile acestor trei conducători de orchestre vizionari ar trebui să aibă ca lectură obligatorie şi cronicile Luminiţei Vartolomei. Tot la rigoare, confruntate cu înregistrările, opiniile sale au tăria, limpezimea cristalului. Le-am citit de curiozitate, de plăcere, apoi pentru realizarea unor studii şi seriale documentare radiofonice – am rămas cu impresia stabilă expusă acum. Deci, comentariile Luminiţei Vartolomei s-au înscris definitiv, fără dubiu, în arhiva de preţ a fenomenului muzical românesc.

Acelaşi statut au portretele compozitorilor importanţi din trecut şi din proximitatea timpulului nostru: Bach, Beethoven, Bartók, Glazunov, De Falla, Dukas, Franck, Fauré, Grieg, Liszt, Kodály, Enescu, Jora, Corneliu Dan Georgescu (dintr-o listă mai lungă) sunt portretizaţi şi caracterizaţi cu precizie de manual, profunzime de studiu muzicologic, plasticitate de eseu. Nimic din esenţa epocii, a stilurilor componistice nu este uitat, cele mai multe detalii picante sunt lăsate monografilor. Tehnica, maniera publicistică a scrisului despre arta sunetelor cultivate în viziunea Luminiţei Vartolomei au ajuns să mulţumească cititorul grăbit din zilele noastre, doritor de sinteze, poate mai puţin sensibil la farmecele metaforelor.

Din polifonia calităţilor ce răsună în cărţile sale rămâne exemplar curajul elegant al opiniei. L-am menţionat, dar mica insistenţă este trebuincioasă. Nici titlurile, nici textele nu mai au nevoie de metafore, troica adevăr-claritate-echilibru inspiră, ocroteşte opinia săpată în cuvântul tipărit. „Ignoranţă”, „Confuzia valorilor”, „Observaţii şi nedumeriri”, „Un cuplu nu tocmai potrivit”, „Riscuri copleşitoare” sunt titlurile câtorva comentarii temperat-critice despre lucrări, neîmpliniri interpretative şi mentalităţi defectuoase obligatoriu a fi amendate de criticul cinstit, curajos. Se impune încă o întrebare: cum ar fi reacţionat Luminiţa Vartolomei în anii de acum, potrivnici analizelor săptămânale, obiective, pentru că stagiunile filarmonicilor şi teatrelor lirice şi-au pierdut mult din prestanţa, strălucirea repertorială şi emoţia înaltă a evenimentului artistic? Parafrazând titlul unui volum pe care l-a semnat, aş aşeza toate scrierile sale în umbra (ocrotitoare a) Muzicii, şi închei citând alt titlu, deplin semnificativ, considerându-le necesare Lecţii de înot în Marea Muzică.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor