Mesaj într-o sticlă de Merlot

Dragă cetăţene din viitor, de orice naţionalitate vei fi fiind atunci când vei găsi sticla asta, trebuie să îţi mărturisesc în primul rând că prezenta incintă de beton în care te afli acum, pe care probabil ai descoperit-o în săpăturile arheologice, nu e un mormânt, iar borcanele şi sticlele nu sunt ofrande pentru vreun zeu, toate au fost proprietate privată a unui român, un om care a trăit în preajma marii pandemii de Covid-19 din 2020 pe continentul European de pe planeta Pământ. Nu e nici adăpost atomic, nici laborator de alchimie, ci un locaş de meditaţie, aproape ca o biserică. Adică e un loc unde un ins încă stătea fără să facă absolut nimic productiv. Da, au mai existat în secolul XXI oameni care să nu facă absolut nimic, doar să gândească la ce le pofteşte inima. Iar sticla în care ai găsit această scrisoare a fost plină cu vin până acum câteva minute. Un Merlot bun. Probabil că voi nu prea mai ştiţi cu ce se „mănâncă” aşa ceva, am înţeles că pe viitor mâncarea şi băutura se vor comprima în pastile. Imaginează-ţi că ţii în mână un recipient rotund, iar în el torni conţinutul din această sticlă, un lichid de culoare vişiniu închis, cu o aromă pe care nu o pot descrie şi un gust îmbătător, la propriu. După câteva minute de la primele înghiţituri simţi cum corpul ţi se relaxează, se încălzeşte uşor, iar mintea începe să caute numai motive plăcute la care să se gândească. Într-un cuvânt, scriu acest mesaj la băutură. Pentru că asta mi-a rămas de făcut în această pandemie, să beau alcool, să fac filozofie şi să scriu mesaje către viitor. Nu am idee dacă voi supravieţui acestei boli mondiale, dar trebuie să las o frântură măcar din tot noianul ăsta de gânduri la care muncesc. Nu de alta, dar recunosc, pe lângă plăcere, trebuie să am şi satisfacţia că şi produc ceva…

Ei bine, până acum aproape un an omenirea era bine, mersi, pe o pajişte a prosperităţi şi plăcerii. Descoperiri senzaţionale erau anunţate în întreaga lume în fiecare an, din ce în ce mai puţini pământeni sufereau de foame, de sete, de lipsa unui adăpost. Transportul era din ce în ce mai dezvoltat, puteai călători în orice parte de pe această mică planetă în câteva ore. Deţineam telefoane mobile, o reţea globală de comunicare prin satelit, eram, cum s-ar spune, pe val, nimic nu ne mai putea opri să ne îmbătăm cu apă rece. Ajunsesem chiar să ne considerăm invincibili, ne hăhăiam la toate cele lumeşti, boli, suferinţă, moarte. Până când a venit acest mic intrus pe nume „virus”, care ne-a făcut toată încrederea terci. Au început să moară oameni cu nemiluita şi în câteva luni am redevenit primitivi. Ne-am pierdut cu totul speranţa în viitor pentru că moartea bătea la uşa fiecăruia. Iar eu personal, în beciul meu, lângă sticlă mea, mi-am dat seama de un lucru: pandemia, adică moartea asta care bântuie, pe la uşi, nu e altceva decât realitatea! Exact cea pe care o uitasem… şi că atât în somn, cât şi în moarte, suntem doar doi pe lume, eu şi corpul meu. O corabie condusă de un căpitan pe o mare învolburată care vrea în orice moment să ne scufunde. Nu mai e nimeni altcineva implicat şi nici nu va putea fi vreodată. Învelişul bio-mecanic compus din carne, sânge, oase şi organe protejează creierul şi mintea, şi împreună formează un om, iar acesta va rezista agresiunilor externe şi interne în funcţie de calitatea materialului din care e compus şi de cât de bine s-a întreţinut. Restul lucrurilor sunt doar iluzie.

Vezi tu, cetăţene, în zilele astea în care scriu, oamenii au uitat complet că realitatea este neiertătoare, tratându-şi trupul ca pe un străin, bazându-şi întreaga încredere pe zeul umanoid şi produsele lui medicale. Fără medicină o mare parte dintre noi ar fi murit cu mult chiar înainte de pandemie. Iar acum e ca înainte…

Deci, dacă e să rămânem cu ceva după această molimă, aceea să fie redescoperirea propriului nostru organism pentru că asta suntem şi aşa vom rămâne, doi parteneri, prieteni şi duşmani nedespărţiţi decât de moarte. 

Briscan Zara este scriitor şi publicist