Ci e despre nesăbuinţa părinţilor popoarelor care nu au reuşit să găsească o soluţie la precedenta criză financiară – şi nu doar că au improvizat, dar au şi continuat politicile guvernamentale şi economice dărâmătoare pentru economiile bazate pe producţie, piaţă şi sustenabilitatea clasei mijlocii.

Avem, desigur, o criză accentuată de preţurile la gaze, petrol şi electricitate, care se propagă cu o forţă neobişnuită în economii, accentuând inflaţia, punând presiune pe puterea de cumpărare şi, deci, pe consum, dar, mai ales, punând în dificultate companiile producătoare.
Această criză provenită din energie – la care se adaugă o alta – sperăm, conjuncturală – a preţurilor cerealelor, sunt catalizate de război, de sancţiunile legitime impuse Rusiei şi de dispariţia lanţurilor sau chiar surselor de aprovizionare energetică.

Asta e partea lui Putin. Să vorbim, însă, şi de partea celorlalţi:

Războiul dintre state şi economiile lor

Până la războiul lui Putin, însă, lumea întreagă era pe marginea unei bombe financiare globale, care, mai devreme sau mai târziu, ar fi explodat. Această bombă a fost, paradoxal, dezamorsată, doar temporar, prin inflaţie: pare că avem în faţa ochilor o competiţie în rezolvarea problemelor financiare între state şi economiile lor.

Pentru a configura acest lucru, să trecem sec, în revistă, problemele vizibile despre care orice om cu mintea întreagă ştia că vor intra, la un moment dat, la facturare:

1. Pentru cetăţeanul de rând, se bate monedă că energia stă la baza inflaţiei – însă lumea uită un lucru pe care nu l-a mai băgat de multă vreme în seamă:

Sunt aproape 10 ani de când toată lumea de pe lume tipăreşte bani! Potrivit unei analize a lui Nouriel Roubini, încă înainte de-a intra în criza economică produsă de Covid, zona euro tipărise circa 4700 de miliarde de euro (relaxarea cantitativă) pentru a finanţa deficitele bugetare ale statelor din zona euro. Această sumă s-a dublat de atunci încoace: circa 8000 de miliarde de euro NU aveau ce căuta în piaţă nici într-o economie de pace şi cu atât mai puţin într-una presată de surprizele unui război.

Nu altfel stau lucrurile în SUA, cu efecte, însă, oarecum atenuate, dată fiind cantitatea uriaşă de dolari din pieţele internaţionale.

2. Banii tipăriţi NU au fost folosiţi pentru creşterea de competitivitate şi pentru producţie – ci pentru finanţarea deficitelor bugetare menite să stingă crize interne, mai degrabă politice decât economice.

S-a ajuns, astfel, ca o zonă cu un nivel de viaţă foarte ridicat – Uniunea Europeană – să mustească de bani, însă producţia menită să producă acesti bani să nu fie în UE: ci în China, de exemplu, căci Europa s-a dezobişnuit de produs.

Orice strănut economic la Beijing, orice decizie a Partidului Comunist Chinez privind salariile, orice fisură pe lanţurile de aprovizionare cu produse chinezeşti – toate s-au transformat în inflaţie. (Ceea ce vedem cu ”criza containerelor” – al căror preţ a crescut de 7-8 ori în numai un an – e doar amănuntul relevant al poveştii).

3. Părinţii popoarelor (căci nu mai putem de multă vreme vorbi de bancheri centrali autentici – ci de nişte iluzionişti financiari) n-au avut decât un instrument la dispoziţie pentru a atenua inflaţia: să crească dobânzile.

S-a ajuns, astfel, la o situaţie paradoxală: cu o mână tipăreau bani pentru propriile state, iar cu cealaltă ridicau dobânzile, împotriva propriilor economii.

4. Nici măcar preţul energiei nu poate fi pus în totalitate pe războiul din Ucraina: renunţarea la gazele ruseşti si la petrolul lui Putin doar a catalizat o scumpire a energiei care începuse în urmă cu 3 ani:

Trecerea la energia verde, la economia verde, caracterul violent de speculativ al certificatelor verzi – în condiţiile în care energia nu înseamnă numai bani şi poluare, ci şi securitate a statului, a economiei statului şi a democraţiei pe care se bazează statul – presaseră preţurile energiei cu mult înainte ca tancurile lui Putin să intre în Ucraina.

5. O bizarerie este, însă, următorul fapt:
statele se împrumută, tipăresc bani pentru a finanţa deficitele, iar o parte din bani sunt dirijaţi ”ca ajutor” pentru companiile aflate în criză/crize.

Bizareria constă în faptul că statul decide cine primeşte ajutor după criterii care nu au legătură neapărat cu economia şi cu piaţa, iar ajutorul este finanţat chiar de către aceste companii prin inflaţie, preţuri industriale imprevizibile şi costuri de finanţare tot mai mari.

Cititi materialul integral pe cursdeguvernare.ro