Omnia Vincit Amor

Astăzi, moştenirea ştiinţifică a lui Mircea Eliade, datată metodologic în anii 70, nu mai e la modă, dar Universitatea din Chicago, la fel ca şi toate facultăţile de istorie a religiilor din lume îl trec cu respect în lista scurtă a celor care au avut o contribuţie decisivă la istoria acestei discipline în secolul XX, iar cărţile sale academice, traduse în nenumărate limbi, continuă să se vândă.

În mod paradoxal, în ţară are mai curând un public fascinat de literatura sa fantastică şi de memorialistică, decât de opera academică. De altfel, pentru o întreagă generaţie el a rămas cel readus în atenţia publicului românesc de interviul luat de Adrian Păunescu, publicat, în martie 1971, cu pasaje cenzurate (spre furia lui Eliade) în Contemporanul, a cărui temă centrală era „Continui să visez în limba română” şi unde Eliade explica de ce îşi scrie literatura şi memoriile doar în limba maternă.

După dispariţia sa, au început să apară detalii mai puţin cunoscute despre simpatiile sale politice de tinereţe, împărtăşite şi de o bună parte a congenerilor săi, în siajul mentorului lor Nae Ionescu, faţă de o modă intelectuală şi politică pernicioasă, fascismul italian, care căpătase amploare în anii 30 în întreaga Europă, şi care a fost interpretată şi transformată într-o grupare terorist-politică, antisemită, construită pe o bază radical religioasă, ortodoxă, intitulată, la noi, Legiunea Arhanghelului Mihail, sau, pe scurt, Mişcarea Legionară. Simpatia lui Mircea Eliade pentru Corneliu Zelea-Codreanu, precum şi activismul său publicistic în favoarea acestei mişcări politice sunt, astăzi, de netăgăduit, iar dezbaterea acestor chestiuni, atunci când este făcută depasionalizat şi cu apel la context şi probe, e mai mult decât necesară.

Acum, la aproape patru decenii de la moartea sa, ar fi interesant de prezentat o imagine mai puţin cunoscută a lui Eliade, aceea de soţ atent şi tandru la maturitate în ciuda faptului că după ce devenise cunoscut graţie literaturii sale, era extrem de curtat. După o tinereţe mai curând zbuciumată din punct de vedere sentimental, la întoarcerea din India şi după Maitrey (unde minte ficţional privitor la aspectele erotice) devine, graţie aventurilor sale, o vedetă a presei mondene (Carol al II-lea însuşi va evoca cu simpatie prozele sale exotic-erotice atunci când va autoriza eliberarea lui condiţionată din lagărul legionarilor de la Miercurea-Ciuc). Spre stupoarea întregului său anturaj, alege însă să se căsătorească cu o femeie mult mai în vârstă decât el, divorţată şi cu o fetiţă. Nina Mareş era o simplă dactilografă prietenă, de altfel, şi cu Mihail Sebastian, căruia îi dactilografia piesele şi, poate nu numai, dacă ar fi să urmărim laborioasa analiză întreprinsă de profesorul american Mac Linscott-Ricketts în Former Friends, Forgotten Facts. Nina, înfocată gardistă, moare în 1944, de un cancer galopant, iar deznădejdea lui Eliade, detaliată în Jurnalul portughez, nu e lipsită şi de anumite excese surprinzătoare, date fiind condiţiile şi situaţia sa.

Rămas văduv, Eliade se retrage la Paris, unde autorităţile comuniste din România îl împiedică să-şi facă o carieră universitară (salvându-l prietenii lui, Georges Dumezil şi editorul Payot, care îi va comanda tratatul de istorie a religiilor) şi unde duce o viaţă de privaţiuni şi de muncă intensă. Aici, în lumea exilului anticomunist o cunoaşte pe Christinel Cotesco, o grande dame (cum va scrie, muşcător şi veninos, Saul Bellow în ultimul său roman) provenind dintr-o veche familie boierească, cea care va deveni marea lui iubire şi care îi va fi alături în toată viaţa lui de după 1948.

Iubire de maturitate, ambii aveau 40 de ani la nuntă, cuplul lor a fost de nedespărţit, Christinel preluând rolul de soţie iubitoare, atentă cu soţul savant, cu multe accente materne, dar şi cu acel tip de asistenţă afectuoasă de care Eliade avea nevoie: îi selecta corespondenţa, îi dactilografia textele sau însemnările de jurnal scrise pe carneţele sau foi, îi făcea agenda mondenă şi, extrem de interesant, îl ţinea departe de orice contact cu emigraţia „verde”, poate şi pentru că asta îi aducea aminte de rolul jucat în viaţa soţului ei de precedenta soţie. Cei doi Eliade erau de nedespărţit astfel că, atunci când a devenit vedetă academică, Mircea solicita să fie însoţit de Christinel la toate congresele şi întâlnirile la care era invitat (în arhiva sa de la Regenstein Library, nu există decât două scrisori, din 1952, către soţia sa cu ocazia participării, la invitaţia lui Jung, la întâlnirile de la Eranos, singura dată când Eliade a plecat neînsoţit). A fost, nu există niciun dubiu, o iubire intensă, împărtăşită, neîntreruptă decât de moarte. Sau, poate nici măcar de moarte, având în vedere că urnele cu cenuşa celor doi (incinerarea este inevitabilă având în vedere că în cimitirul Oak Woods din Hyde Park, Chicago, centimetrul de pământ costă o avere) stau împreună sub o piatră pe care e dăltuit doar atât: „nous avons fait un bon voyage”.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor