Procesul torţionarilor lui Gheorghe Ursu, aproape de finalaa

E vorba de primul proces pentru infracţiuni contra umanităţii ale unor torţionari din perioada Ceauşescu. Cel care „a imaginat pentru teroare o metodă mai perfidă”1, menţinându-se mai bine de două decenii la conducerea unei ţări pe care a dus-o în pragul falimentului, dar de la care cerea adulare unanimă.

Un cult al personalităţii de tip nord-corean, care în Europa nu se mai regăsea decât în Albania în acei ani, impus de un vast aparat represiv, ce dispunea de peste 500.000 de informatori, una din cele mai ample reţele, raportat la populaţie, din lagărul comunist.

Celor interesaţi de detaliile şi probatoriul cazului Ursu – respectiv, istoria sa, motivele, mărturiile şi documentele care dovedesc în mod covârşitor atât vinovăţia inculpaţilor pentru actele de tortură la care l-au supus pe Gheorghe Ursu, cât şi violenţa generală şi sistematică a dictaturii în slujba căreia le-au comis, vă recomandăm concluziile scrise depuse la dosarul cauzei în formă extinsă (230 pagini) şi în sumar (76 pagini).

Probele depuse la dosarul acestui caz atât de procurori cât şi de părţile civile dau un răspuns şi la întrebarea: cum am acceptat noi, românii, cultul lui Ceauşescu, atât de destructiv economic şi moral, atâţia ani?

Un număr substanţial de mărturii şi documente inclusiv de la CNSAS aduc la lumină „metodica” represiunii disimulate, sau „doctrina prevenţiei”. Prin dezinformare, „jocuri operative”, „destrămarea anturajelor”, „compromiterea” multora din opozanţi, psihiatria politică, monitorizarea populaţiei prin „tehnică operativă” şi vasta reţea informativă, delaţiune, ameninţări şi la nevoie, o represiune violentă de tip stalinist (deseori disimulată), Securitatea a reuşit să proiecteze imaginea unei forţe omniprezente prin care a terorizat societatea românească.

Torturarea lui Gheorghe Ursu în închisoare este o mostră a practicilor variate de represiune la care recurgea regimul Ceauşescu în ultimele decenii comuniste.

O caracteristică importantă a represiunii ceauşiste a fost deghizarea reprimării actelor de opoziţie (de regulă „înscrisuri duşmănoase” sau „atitudini ostile” împotriva dictatorului) „sub acoperirea miliţiei” şi a „altor organe” (justiţia, spitalele psihiatrice), confecţionând opozanţilor acuzaţii de drept comun sau de „trădare”, „legende” că ar fi plătiţi de „agenturi străine” sau că ar fi iredentişti, sau chiar colaboratori ai Securităţii. A reuşit astfel să camufleze cele mai multe cazuri de represiune violentă motivată politic, dar şi „compromiterea”, „defăimarea” şi „destrămarea anturajelor” unui mare număr de opozanţi, „eroi rămaşi fară glorie”.

Motivul pentru care nemulţumirea românilor excedaţi de frig, lipsuri materiale şi umilinţă represiunii nu a explodat mai devreme a fost tocmai eficienţa doctrinei dictatorului şi a Securităţii de „prevenire” prin frică, disimulare şi compromitere, a coagulării opozanţilor într-o mişcare de masă.

Securitatea a reuşit anihilarea, pe rând, a mişcărilor din Valea Jiului ’77 şi Braşov ’87, a celor deţinuţi la Canal, Rahova, Jilava şi alte închisori, a celor anchetaţi violent în sediile şi aresturile Miliţiei şi Securităţii din toată ţara, inclusiv în Calea Rahovei nr. 39, pentru motive strict politice mascate sub pretexte de tip „huliganism”, „deţinere de valută”, „parazitism” (după ce erau daţi afară din slujbe).

În aceste locuri au fost bătuţi sălbatic, în toţi anii dictaturii Ceauşescu, o întreagă populaţie de opozanţi curajoşi precum Vasile Parashiv, Gheorghe Gherghina, Ion Niculae, Paul Goma, Carmen Popescu, Iulius Filip, Nicolae Litoiu, Dumitru Iugă, Gheorghe Pavel şi ceilalţi zeci de deţinuţi de la Aiud, membrii SLOMR; miile de autori de „înscrisuri duşmănoase” rămaşi anonimi, „anihilaţi” sub „acoperirea altor organe”.

Unii, precum Mugur Călinescu, Emilia Kimeri, Arpad Visky, Dragoş Oloieru, Ilie Baicu, Vasile Vieru, Cornel Vulpe etc. au murit în condiţii suspecte, ca şi Gheorghe Ursu, fie în timpul anchetei sau detenţiei, fie la scurt timp după.

Unele dintre victime – Mariana Gherghina-Besciu, Dănuţ Iacob, Marius Boeriu, Radu Filipescu, Petre Mihai Băcanu – au depus mărturii cutremurătoare, în acest proces, despre torturile fizice şi psihice la care au fost supuşi.

Trebuie reţinut că toate aceste victime s-au aflat în timpul anchetelor şi al detenţiei, sub puterea totală a adversarului politic, respectiv aparatul represiv, eneputându-se apăra. Frica de această putere şi violenţă discreţionară a Securităţii şi a instrumentului său adiacent, Miliţia, i-a ţinut pe români ostateci mizeriei materiale şi cultului lui Nicolae Ceauşescu timp de 24 de ani.

La aceeaşi concluzie a ajuns şi „Comisia Tismăneanu”: regimul Ceauşescu „a reprimat orice încercare de împotrivire” prin „supravegherea pe scară largă a populaţiei”, Direcţia de Cercetări Penale a Securităţii era „un laborator al terorii şi fricii”, ca principală armă de „supunere a populaţiei”2.

Nenumărate alte cărţi de cercetare istorică, articole, filme documentare („Memorialul durerii”), mărturii ale victimelor, documente şi analize ale instituţiilor de studii şi cercetări post-comuniste (CNSAS, IICCMER, IRIR, Centrul International de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet – AIOCIMS) demonstrează pe larg atât caracterul generalizat, cât şi pe cel sistematic al represiunii ceauşiste, ghidată de o doctrină a violenţei emanată de dictator:

„Trebuie loviţi, propriu-zis, fără cruţare. Aceasta ca măsură generală, tovarăşi, care să fie luate peste tot unde avem asemenea oameni. Să discutăm pe aceea (sic!), care nu au asemenea manifestări, să-i facem să înţeleagă, să-i determinăm ca fiecare să-şi vadă de treabă acolo unde este pusş…ţ cu organele de securitate respective, ş…ţ să fie puşi în colectivul de întreprindere în discuţie, judecaţi, şi ce vor hotărî muncitorii. Dacă vor să-i bată, să-i bată”.3.

Deşi dictatorul era detestat de majoritatea populaţiei, cultul lui Ceauşescu a triumfat atâta vreme tocmai datorită atacului generalizat şi sistematic împotrivă opozanţilor, executat de unul din cele mai represive aparate de control al populaţiei din lagărul comunist din acei ani.

Pe acest fundal a debutat Revoluţia Română din decembrie 1989: scântei de solidaritate la Timişoara, apoi la Bucureşti şi alte oraşe, urmate de aceleaşi metode aplicate de aceleaşi forţe represive: arestări sub acoperirea miliţiei, bătăi sălbatice în aresturi, penitenciare şi pe străzi, dispariţii şi incinerări de cadavre.

Însă de această dată, din cauza unificării rapide a opoziţiei, nu au mai putut acţiona eşalonat, ca în deceniile anterioare. Ceea ce nu a evaluat corect Securitatea a fost potenţialul de curaj şi solidaritate al românilor „mântuiţi de frică”.

Sute de mii au ieşit din casă, cerându-şi dreptul la libertate, şi nu s-au mai retras, chiar în faţa loviturilor sălbatice de pulane, pumni, bocanci şi, curând, a gloanţelor.

Aşa cum arată probatoriul, inclusiv mărturia Nicoletei Giurcanu-Matei dată în faţa instanţei, sute dintre ei căzuseră într-o singură zi sub puterea adversarului, arestaţi fară mandat în lugubre spaţii de detenţie şi supliciu; şi totuşi, alţii, încă mai mulţi, au ieşit pe străzi a doua zi.

Atacul sistematic şi generalizat al regimului Ceauşescu, care în toţi anii anteriori funcţionase eficient împotriva populaţiei opozanţilor, nu i-a mai putut anihila în întregime. Şi asta pentru că în decembrie 1989, ei s-au opus dictaturii împreună; şi s-au dovedit a fi milioane.

Cititi mai multe detalii pe presshub.ro