Restanţe în promovarea muzicii româneşti

Din fericire, trecerea celor 65 de ani de dispariţia lui George Enescu (5 mai) a constituit un alt prilej de evocare a personalităţii sale umane şi artistice, multe din creaţiile ce îi poartă semnătura găsindu-şi locul firesc mai ales în programele radio. Puţine au fost săptămânile în care nu s-a difuzat un opus  enescian, cu deosebire în versiunile unor interpreţi străini, confirmându-se profeţia de acum câteva decenii privind recunoaşterea valorii lui Enescu pe plan internaţional în secolul XXI. Sigur, începând din deceniul 1961-1970, muzica lui Enescu a fost comentată minuţios de cei mai importanţi muzicologi şi compozitori români – Ştefan Niculescu, Clemansa Firca, Luminiţa Vartolomei, Cornel Ţăranu, Myriam Marbe, Pascal Bentoiu fiind câteva nume importante dintr-o listă impozantă. Volumele de comentariu al partiturilor, de evocări, interviurile acordate de Enescu sunt multe. Dar nu s-a scris, nu s-a vorbit anul acesta despre o carte publicată, e drept, cu decenii în urmă, Violonistica enesciană (Editura Muzicală, 1971). Violonistul, poetul, publicistul muzical Mihai Rădulescu a elaborat textele în perioada 1956-1958, fiind, după anii 1949-1955, când partiturile lui Enescu au dispărut din viaţa muzicală românească, primul autor al unui volum substanţial, de profunzime a reflecţiei şi rafinament al scrisului în care sunt explicate geneza, trăsăturile, valoarea muzicii lui Enescu dedicată viorii. Mihai Rădulescu a tradus atunci în premieră fragmente din convorbirile iniţiate în 1951 de muzicologul Bernard Gavoty, transmise iniţial la Radiodifuziunea Franceză apoi publicate sub titlul Amintirile lui George Enescu (Les souvenirs de Georges Enesco, Flammarion, 1955). M. Rădulescu a avut la dispoziţie cea mai recentă, mai autentică, mai credibilă descriere a resorturilor intime care au animat lucrările lui Enescu pentru vioară şi pian. Cercetare fundamentală a lucrărilor de acest tip, volumul lui Mihai Rădulescu nu a putut fi publicat în 1959 deoarece autorul a fost întemniţat din motive politice. Neputând rezista presiunilor psihice şi torturilor, Mihai Rădulescu a ales moartea pentru a nu oferi organelor de anchetă nume şi informaţii. Abia în perioada de relativă liberalizare (1964-1971), când o serie de muzicieni români importanţi au fost reintroduşi în circuitul public (Ionel Perlea, Constantin Silvestri, Virginia Zeani ş.a.), cartea Violonistica enesciană a fost tipărită, dar întâietatea unor idei, primele traduceri ale lui Mihai Rădulescu din volumul de convorbiri au fost ratate, au rămas necunoscute. Fireşte, Amintirile… au fost publicate ulterior în limba română (selectiv în 1982, Editura Muzicală, şi integral în 2005, Curtea Veche). Dar o mare lipsă a culturii muzicale româneşti o constituie lipsa volumului Violonistica enesciană din librării, deoarece ediţia din 1971 nu a fost reeditată.

Un muzician român despre care ar trebui să se ştie multe este dirijorul Erich Bergel (la 1 iunie 2020 s-au împlinit nouă decenii de la naşterea sa). A fost studentul iubit al lui Antonin Ciolan. La fel ca profesorul său, un posedat de muzică, mai nepăsător la timpurile periculoase ale tinereţii sale. Deşi în anii ’60 lucrările religioase din creaţia marilor compozitori erau interzise în România, Erich Bergel a interpretat în 1955 împreună cu un cor de amatori în câteva oraşe ale Transilvaniei Stabat Mater de Pergolesi în transcripţia lui Bach, Mesia de Händel, Creaţiunea de Haydn, lucrări în stil baroc ce i-au atras măsuri punitive, Bergel ajungând să repete din memorie, între zidurile închisorii, pasaje întregi ale monumentalului opus Arta Fugii de Johann Sebastian Bach. Doar întâmplarea – îmbolnăvirea dirijorului Fritz Mahler, nepotul compozitorului Gustav Mahler, care trebuia să conducă orchestra filarmonicii din Cluj – a forţat autorităţile să permită trecerea lui Erich Bergel de la pupitrul trompetiştilor la pupitrul conducătorului de ansamblu simfonic. Succesul nepregătit i-a deschis, în sfârşit, calea spre dirijatul de orchestră, Bergel devenind în scurt timp unul dintre cei mai apreciaţi muzicieni români. Am citit cronicile semnate de importanţi cronicari în presa anilor 1967-1970 – toate au fost elogioase.

Am ascultat concertele cu orchestra filarmonicii din Iaşi, al căror titular a fost după 1989. Mâinile, corpul aproape nemişcat, privirea întoarsă mai mult spre sine, chipul sobru, auster – totul emana o stare specială care afecta profund orchestra şi ascultătorul. Muzica lui Brahms avea, modelată de Erich Bergel, o masivitate unduitoare, o poezie reculeasă, o melodicitate celestă nutrită, cred, de studiul benedictin, niciodată întrerupt, al lucrărilor religioase, de seriozitatea sa fundamentală. Nici când îţi vorbea nu ascultai cuvinte inutile. Ideile se încolonau logic, măsurat, în limitele adevărului strict, dar atinse de mierea admiraţiei când îşi amintea de un coleg eminent. A fost cazul în dimineaţa când l-a evocat pe dirijorul Ion Baciu.

Erich Bergel a dirijat cele mai importante orchestre ale lumii, a ajutat, cum foarte puţini muzicieni români au fost capabili, instituţii de profil din ţară. Nici maestrul (Antonin Ciolan), nici discipolul (Erich Bergel) nu figurează în discografia românească adusă la standarde tehnice de ultimă oră. Nici Ion Baciu… Dar speranţa moare ultima!

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor