Caută 
1 MIN
Una dintre multele concluzii posibile la concursul internaţional cu invitaţi de la Iaşi poate pune în discuţie riscul potenţial al reconvertirii, chiar al înstrăinării spiritului locului filtrat de creatori formaţi în alte spaţii culturale. Este o idee neadecvată modului rudimentar de realizare, mai bine zis, de nerealizare a arhitecturii din România, dar este o idee fertilă şi în esenţă adevărată. În spiritul ei ar fi fost o provocare bine venită ca unul dintre cele patru birouri de arhitectură invitate să fie din ţară.
Dincolo de divergenţele, conflictele, neînţelegerile legate de alegerea unui grup de creaţie românesc, experimentul cu o astfel de formulă ar fi stârnit o notă de interes în plus. În fapt foarte creativii arhitecţi români merită o şansă, având în vedere că sistemul cu iraţionalitate concurenţială, corupt, în funcţie astăzi, le blochează şansele de afirmare.
Este evident că în România nu sunt create condiţiile pentru realizarea unei arhitecturi de calitate, iar poziţionarea noastră la capătul drumurilor europene şi în marginea unui imperiu care continuă să rămână obscur şi agresiv nu pare să favorizeze schimbări culturale profunde, reale. În acelaşi timp nici filonul de autenticitate autohton nu pare să mai impresioneze sensibilităţile actuale, capacitatea de a simţi, de a înţelege valorile arhitecturale.
Din perspectiva creaţiei de arhitectură, România a fost şi este locul schimbărilor radicale. În puţine momente ale istoriei contemporane arhitectura tradiţională, ţărănească şi cultă au fost surse de inspiraţie, repere pentru o arhitectură nouă. Prima ispită este occidentală, este nevoia, de multe ori iraţională, de a ne racorda rapid la valorile unei civilizaţii nu mai profunde, dar mai bănoase ca a noastră. Occidentalizarea s-a făcut, la începutul României moderne, cu arhitectură de import realizată de arhitecţi din vest. Stilul românesc promovat de Ion Mincu la sfârşitul secolului nouăsprezece câştigă adepţi până în perioada interbelică când o pleiadă de arhitecţi talentaţi caută arhitectura autentică. Tendinţa spre autenticitatea românescă dispare cu totul în perioada stalinistă a culturii noastre. Urmează un timp de despărţire programatică de influenţele ruseşti când arhitectura şi urbanismul românesc şi-l asumă ca mentor pe unul dintre corifeii modernismului, Le Corbusier. Ultimii douăzeci de ani ai secolului trecut şi primii douăzeci ai acestui secol sunt, nu mă feresc de cuvinte, catastrofali pentru sufletul arhitecturii noastre… De ce?
Este o enigmă pentru mine reuşita în arhitectură a unei ţări mult mai mici, stresată şi ea suficient de mult de ruşi, mă refer la Finlanda. O ţară care a dat şi continuă să dea mari arhitecţi lumii, o ţară lovită inversibil de iubire şi respect pentru tradiţiile, natura şi peisajele proprii.
Cum este posibil într-o societate afiliată lumii occidentale caracterizată de producţie industrială masivă, consum suprarealist, comunicare euforică şi medii digitale fictive, după spusele unui arhitect finlandez special, Juhani Pallasmaa, să se nască o arhitectură originală, autentică, generalizată ca tendinţă pe întreg cuprinsul ţării? Prin importanţa dată acestui fenomen esenţial pentru calitatea, mai ales spirituală, a vieţii, care este arhitectura creatoare de spaţii culturale.
Succesul acesta miraculos vine din înălţimea înţelegerii arhitecturii, ameţitoare dacă o raportăm la ce pricep românii, despre această artă şi despre artă în general, chiar şi în zilele noastre. Acelaşi arhitect, exponent al unui mod de a trăi arhitectura în Finlanda, spune că „frumuseţea nu este o calitate estetică detaşată; experienţa frumuseţii decurge din înţelegerea cauzalităţilor şi interdependenţelor de necontestat ale vieţii”. Sunt idei cu ajutorul cărora profesorul Pallasmaa a format şi formează generaţii de arhitecţi. „Spre exemplu, spune arhitectul finlandez, în loc să fie o simplă esteticizare vizuală, arhitectura este un tip de filozofare existenţială şi metafizică, folosind mijloacele spaţiului, structurii, materiei, gravitaţiei şi luminii… Un peisaj rănit de acte omeneşti, fragmentarea peisajului oraşului, precum şi clădirile insensibile sunt toate dovezi externe şi materializate ale înstrăinării şi dispersării spaţiului interior uman… Prin urmare, dimensiunea esenţială a artei indică trecutul şi nu viitorul; arta şi arhitectura valoroase păstrează rădăcinile şi tradiţiile, nu dezrădăcinează şi nici nu inventează.” Este limpede că noi, ca mod de gândire, ne situăm exact în opoziţie, lipsa de suflet a arhitecturii româneşti fiind astfel uşor de demonstrat.
Din toate aceste idei, raportate la felul în care este trăită şi simţită arhitectura în spaţiul românesc, vine răspunsul firesc al insuccesului nostru, la faptul că tradiţia culturală unică, foarte veche a românilor nu reuşeşte să spargă zidul de ignoranţă şi delăsare în care ne circumscriem existenţa.
Mă întreb dacă vom reuşi vreodată să fim altfel.
Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului
