Tot înainte!

Am auzit deunăzi la radio doi profesori care spuneau că învăţământul românesc încă mai funcţionează după criterii învechite şi că ar trebui actualizat, adus la zi, modernizat. Dar când unul dintre ei a fost întrebat de moderator ce soluţii concrete ar avea pentru o clasă cu elevi obraznici, acesta a răspuns că aşa ceva nu se întâmplă la clasele lui şi atât. De aici am înţeles că învăţământul actual, spre deosebire de cel vechi, este mai bun, doar că nu se aplică majorităţii elevilor români care sunt neconformi standardelor, atât din punct de vedere educaţional, cât şi comportamental, şi, de asemenea, că el ar trebui îmbrăţişat de toţi dascălii din sistem, doar că şi majoritatea acestora sunt la fel ca elevii, adică nepregătiţi cum trebuie, nu au pârghiile necesare, şi nici motivaţie salarială ori de altă natură.

Cu alte cuvinte învăţământul românesc actual şi modern este minunat, dar lipseşte cu desăvârşire, sau, mai bine zis, apare pe ici, pe colo, cam ca firele de păr de pe capul unui chel.

Tot de aici am generalizat concluzionând că ceea ce este vechi este prost, ineficient şi demn de dat la gunoi, iar tot ce este nou este perfect.

Ei bine, cu asta nu sunt de acord pentru că înclin să cred din propriile observaţii şi din ce am mai citit ori aflat prin viu grai, că este exact invers. În primul rând, referindu-mă la învăţământ, cel vechi era mai eficient, pentru că se făcea cu simţ de răspundere şi cu perspectivă durabilă. Cu siguranţă erau incomparabil mai puţini elevi şi studenţi, dar şi mai puţini analfabeţi funcţional printre absolvenţii de şcoli de orice fel ar fi fost acestea decât azi. Adică dacă terminai o şcoală, nu era ca şi cum ai fost la prăşit, ca azi, ci ieşeai cu ceva de acolo. Azi toţi fac şcoală, dar ies din ea mai proşti decât dacă nu făceau deloc.

În al doilea rând, după părerea mea şi doar a mea, pentru că, iar o spun, de aia scriu la rubrica de opinii şi nu la alta de specialitate, e că oamenii nu erau mai nefericiţi decât cei de azi doar pentru că nu erau aşa curaţi, nu aveau toaletă în casă, nu spălau în fiecare zi rufele, nu aveau maşină, nu aveau telefon şi altele. Erau fie la fel de nefericiţi, fie chiar mai puţin pentru că nu aveau atât de multe motive de stres câte sunt astăzi. E simplu şi logic.

De exemplu, dacă trebuia să mergi de la Iaşi la Paşcani în secolul XVIII, trebuia fie să faci rost de o căruţă, de un cal sau alt mijloc de locomoţie, fie mergeai pur şi simplu pe jos. Asta îţi lua două zile cu câte 8 ore de mers. Singurul tău stres era mersul în sine şi eventualele pericole care ar fi putut apărea pe parcurs, dar având în vedere că nu plecai singur, o astfel de călătorie nu ar fi fost mai periculoasă decât una de azi de pe acelaşi traseu, având în vedere modul cum se circulă pe „Drumul Morţii” şi nu numai.

Azi, faci o oră până la Paşcani, dacă nu mai pierzi una la Podu Iloaiei. Asta înseamnă că poţi să îţi rezolvi problema în aceeaşi zi. Aici apare dilema: dacă îţi rezolvi problema aşa de repede, ce faci în restul timpului? Păi, ce poţi să faci decât să îţi iei pe cap alte probleme, nu? Şi uite aşa în două zile pe care un român din secolul XVIII le avea ocupate doar cu un drum liniştit prin natură, cel modern le are ocupate cu mult mai multe probleme şi stres. Deci cine era mai împăcat, mai liniştit, mai fericit? Mai repede nu înseamnă neapărat mai bun, nu-i aşa?

Cu toate că lucrurile păreau că tărăgănează, totuşi viaţa era trăită mai intens în trecut decât astăzi. Media de vârstă era mai mică, iar din această cauză etapele vieţii se succedau mult mai rapid. Un holtei de 18 ani nu pierdea timp inutil prin şcoli şi facultăţi ca să se specializeze în domenii pe care nu le practica niciodată, ci căuta cât putea de repede să-şi facă un rost pe lume, să înveţe o meserie, să nu mai stea pe capul părinţilor, să se însoare şi să îşi facă o familie. Astea toate presupuneau activităţi relevante intense, spre deosebire de activităţile irelevante la fel de intense, dar total neproductive ale omului modern. Altfel spus, atunci era puţin şi dens, azi e mult şi diluat, şi tot acolo ajungi.

Ştiaţi că creierul uman a pierdut din capacitate în ultimele decenii? Nici eu nu ştiam, am aflat de la un psihiatru. Asta se datorează faptului că organul nostru cel mai important, care ne-a scos din junglă şi ne-a pus cu fundul pe scaun în faţa computerului, nu mai este la fel de solicitat ca înainte, şi de aceea scade în eficienţă. Nu mai avem nevoie de el la fel de mult. Şi cum să mai avem nevoie dacă sunt din ce în ce mai puţine provocări care să ne solicite concentrarea şi gândirea? Căutăm şi avem toate la îndemână. Nu trebuie să ne deplasăm la Paşcani ca să cumpărăm brânză de oaie, ci comandăm de pe net şi ne vine direct acasă. Nu trebuie să mai vânăm să facem rost de carne, ci mergem la carmangerie. Şi astfel devenim din ce în ce mai proşti. Şi uite aşa am ajuns la concluzia că omul modern e mai prost decât cel vechi. Nu mă refer la experienţă, ori abilităţile de comunicare, de manevrare a tehnologiei etc. care sunt net superioare celuilalt, ci la capacitatea lui mentală în general.

Culmea e că deşi viaţa era atât de scurtă, de fragilă, de uşor de terminat, oamenii o trăiau mult mai periculos ca azi şi făceau asta cu cea mai mare nonşalanţă. La competiţiile sportive greceşti, de exemplu, care aveau loc în diferite cetăţi şi perioade, participanţii erau în stare să îşi dea viaţa la propriu pe teren. Şi nu puţine au fost cazurile în care mureau sportivi. Vă daţi seama cum ar fi fost ca la fiecare campionat de fotbal ori olimpiadă actuale să moară oameni în faţa noastră, iar publicul să dea din umeri şi să zică, asta e?! Dar chiar aşa era. Numai la meciurile de box ieşeau desfiguraţi o grămadă de participanţi, iar mulţi chiar mureau. Da, gloria era mai importantă decât dinţii din gură, un ochi, o ureche, o mână sau chiar viaţa. Se povesteşte că un jucător a fost lovit odată atât de puternic în gură de adversar că i s-au rupt toţi dinţii din faţă, dar, ca să nu arate că este umilit şi i-a înghiţit şi a continuat lupta. Un altul nu a reuşit să primească o moştenire de la părinţi pentru că nu-l mai recunoştea nimeni din cauza loviturilor care l-au desfigurat. Nu erau toţi aşa, evident, dar asta spune totuşi multe.

Oamenii nu puneau atâta preţ pe viaţă ca astăzi, dar ironia face, că acum, când suntem atât de mulţi, preţuim viaţa mai mult decât o făceau înaintaşii noştri care erau gata să o lepede pentru orice fleac. Asta te pune pe gânduri. Nimeni nu făcea o tragedie dintr-o durere de măsele, o rană infectată, un coş apărut între ochi, o aluniţă care şi-a schimbat forma şi culoarea, dar erau în stare să moară pentru a-şi apăra onoarea. Ciudat de-a dreptul… Aveai scaunul decolorat, semn clar al hepatitei? Şi ce dacă, toţi râdeau de tine. Azi, dacă spui asta cu voce tare în tramvai rişti să te bage la izolare.

Toate astea ni se par azi incredibil de crude şi inacceptabile, dar atunci erau la ordinea zilei. Azi ne considerăm traumatizaţi pentru lucruri care ieri erau nebăgate în seamă. Asta n-are cum să nu afecteze felul în care vedem viaţa. Nu zic să ignorăm lucrurile grave, ci să le tratăm pe fiecare cu măsura potrivită şi să nu facem din ţânţar armăsar, dar nici invers.

Oare privind astfel lucrurile, nu cumva e valabil şi reversul medaliei? Peste 50-100 de ani ceea ce ni se pare nouă obişnuit acum va fi considerat cu totul deplasat? Oare se va ajunge atât de departe?

Briscan Zara este scriitor şi publicist