Ultimele cuvinte ale cunosctului anticar Grumăzescu. Un interviu document!

Un bărbat zâmbăreţ, uscăţiv şi cărunt după trecerea vremii, întâmpina fiecare om cu bucurie în anticariatul său. La un moment dat, s-a aşezat la o măsuţă veche, asemănătoare celor din secolul XIX, cu o domnişoară. Au început o discuţie legată de tineri şi cărţi. „Uite, eu am 73 de ani, şi am proiecte şi planuri cât nu aveţi voi ăştia tineri“. Ca să întărească, a continuat: „Nu ştiu ce-o să mai scot la lumină, dar foarte multe proiecte din timpul vieţii le-am dat altora. Şi l-au pus în valoare. Pe unde am donat, nu am cerut să se pună nicio hârtie, nicio placă de marmură, de carton, de hârtie igienică, pe care să scrie «Donaţia Grumăzescu». Pentru că, dacă toţi cei care suntem vii acum aveam statui, n-am mai avea pe unde merge. Sunt foarte mulţi oameni de bine care să vorbească frumos despre naţiunea lor, de tineret“. Şi tot vorbind, după un timp s-a oprit şi, cu voce brusc blândă, a spus abrupt: „Am avut un accident, şi câţiva ani de zile n-am văzut cu ambii ochi. Pe la 4 ani şi ceva…“. Tânăra sa interlocutoare a rămas uimită: bărbatul vajnic şi cărunt din faţa sa era deja transpus de vraja confesiunilor.

Legătura cu Eminescu

„Doamne, dar astea sunt poezii pe care le cunosc“. Atât apucase să zică tânărul de 15 ani Dumitru, la vederea cărţii din colecţia „Biblioteca pentru toţi“, din epoca comunistă, cu coperta roşie, în 1960. Mut de admiraţie, a început să o răsfoiască, iar când a dat pagina, îi apăruse un titlu cu, după cum spune acum, „o imagine sfântă neamului nostru: Eminescu la 19 ani, când l-a dus taică-su la studii la Viena“. Şi, privind-o, a zis în gând „Doamne, tot ce-a scris acest om, şi tot ce s-a scris despre el, voi strânge eu“. Şi încă de atunci a început Dumitru Grumăzescu să meargă „pe urmele lui Eminescu“. Timp de zeci de ani apoi, chiar de atunci, Dumitru aduna „tot ce pica de Eminescu şi despre Eminescu, tot“. În călătoriile sale „prin codri, la babe şi la moşnegi“, a întâmpinat fel şi fel de întrebări „Domn'e, dacă eşti din Târgu Neamţ, de ce nu ai colecţionat Creangă?“. Iar răspunsul venea fără timp de gândire: „Nu ştiu, aşa am fost ales de divinitate: să mă ocup de Eminescu“. Mai povesteşte că, încă de adolescent, descoperise într-o bibliotecă particulară două volume cu articolele publicate de Eminescu în „Timpul“. S-a apropiat de proprietari, cărora le-a lăsat impresia că îi face curte fiicei lor. A obţinut ce-a vrut, însă după ani de zile, şi fără să fie nevoie de însurătoare: „Mi-au dat volumele gratis“. Pentru ediţia a II-a de Poezii a lui Eminescu, îngrijită de Maiorescu, a muncit la o familie de evrei care se pregătea să plece din ţară. „Îi ajutam. Am spălat şi WC-ul ca să obţin cartea“. Deţine şi cea mai mare colecţie de cărţi-liliput din ţară: peste 300. „O am şi pe cea mai mică, Luceafărul, în format 3×3 mm. O răsfoieşti cu penseta şi o citeşti la microscop“.

„Ala râdea că m-a păcălit, eu râdeam că l-am păcălit“

„A fi colecţionar e foarte greu. Şi rău… Mai cu seamă pentru cei din jur“. Cu o tristeţe copleşitoare în glas, Dumitru mărturiseşte că şi-a sacrificat familia numai pentru a băga banii în obiecte şi în cărţi. „Numai eu ştiu cât soţia şi fetiţa au suferit. Am colecţionat orice în viaţă: şerveţele, cutii de chibrituri, broaşte, lacăte… Orice, ca să am la schimb“. Dovadă fiind schimbul unei colecţii de şerveţele pe o statuie cu Napoleon, aici zâmbindu-mi subtil: „|la râdea că m-a păcălit, eu râdeam că l-am păcălit. Aşa-s colecţionarii… Colecţionarii rămân sarea şi piperul unei naţiuni“ .

Iată-i şi prima colecţie! În plin comunism, în 1958, pe 17 iunie, Grumăzescu a făcut prima sa expoziţie, la Târgu Neamţ, la Şcoala Domnească. Aceasta a fost „prima expoziţie particulară din România“. Următorul an a urmat o expoziţie la „Universitatea Babeş – Bolyai“ din Cluj: „A fost piatra hotărâtoare din viaţa mea“. Asta pentru că, atunci când făcuse expoziţia, „era vremea reciclării cadrelor de limba si literatura română din Transilvania“, şi i-a trezit o amintire de care vorbeşte cu lacrimi în ochi: „Comuniştii făceau tot felul de întruniri, ca să-i poată controla pe oameni“. În timpul expoziţiei la Cluj, a cunoscut un profesor de Română, care, deşi a predat toată viaţa această materie, nu avusese şansa să ţină în mână „ediţia princeps Eminescu“. Grumăzescu a dorit să-i facă o bucurie: a desfăcut sigiliile şi i-a pus cartea în mână. În acel moment, profesorului au început să îi curgă lacrimile, îi tremurau mâinile de fericire. „La vederea unor asemenea emoţii, mi-am pus în gând: Doamne, deci eu, care văd numai cu un ochi, pot să fac oamenii fericiţi“. În anii care au urmat, colecţiile sale au bătut toată Europa.

Colecţii greu de văzut

Dumitru Grumăzescu are o bibliotecă uriaşă, „am a doua după a lui Arghezi“, spune. 70.000 de volume, din care a donat masiv. O donaţie puternică a făcut-o la Torino, la Biblioteca „Grigore Vieru“. Acolo a donat şi „un portret mare, frumos, Grigore Vieru“. O altă donaţie a fost la Viena: sute sau chiar mii de volume, şi un portret mare cu Eminescu“. „Încă vor mai urma donaţii“, adaugă. La Văratec exista o casă goală, construită de un constănţean bogat, care a dorit ca această casă să aibă totuşi o întrebuinţare, aşa că s-a făcut apel la Grumăzescu. A dus foarte multe cărţi acolo, chiar şi obiecte: un pian şi o vioară de calitate, „pentru ca, seara, turiştii să poată să se relaxeze în spaţiul acela mirific şi să-şi aducă aminte de toţi scriitorii care vara veneau la odină acolo“.

De când era un „boţ de humă de pe malul Ozanei lui Creangă“ la Tg. Neamţ , Dumitru a avut un accident la vârsta de 4 ani jumătate, şi câţiva ani de zile nu a mai putut vedea cu ambii ochi. După ceva timp, a fost dus la Bucureşti pentru a-l opera, iar apoi a început să urmeze şcoala primară, care a fost dificilă petru el din cauza vederii. Începuse şcoala cu doi ani mai târziu faţă de generaţia lui. După clasa a 5-a Dumitru a început să nu mai vadă din nou, şi s-a dus la sora lui, la Iaşi, pentru a fi operat. Anul următor, când începuse şcoala, a rămas la Iaşi sub supravegherea medicilor. Avea să vadă în final, dar cu un ochi.

Grumăzescu deţine cea mai mică carte din Europa, dar şi o colecţie unică de câteva mii de cărţi cu autografe, începând de la Mircea Eliade, Cioran, Henri Coandă etc. şi până la ultimii poeţi necunoscuţi: „Lasă-le acolo, se vor învechi ele cu timpul!“. Au venit oameni din străinătate pentru a poza colecţia cu cele mai mici cărţi. „Sunt aproape 400 de cărţi mici, de la cea mai mică 3×3 mm până la cât unghia, unde este scris pretextul de la Sarajevo“. Are şi aparatul cu care s-au pozat mari scriitori precum Sadoveanu, Topîrceanu, Otilia Cazimir, George Lesnea şi mulţi alţii.

Cărţile, salvarea tinerilor

La acea discuţie de la masă, Dumitru a tăcut o clipă, apoi a zis: „Îndemn tinerii de azi să citească, să citească, să coboare în forul lor interior acolo când sunt singuri, noaptea, şi să se întrebe: Doamne, sau Allah, sau Buda, am ceva de lăsat pe pământul ăsta, am ceva de făcut, sau merg cu turma?. Fenomenul de turmă, copiii mei, are să vă omoare. E trist, dar de aicea pleacă: de la foarte mult dezastru n-au echilibru. Nu ştiu, nu îşi înţeleg personalitatea. Încercaţi să vă înconjuraţi, care sunteţi conştienţi, de prieteni care gândesc pozitiv în primul rând despre ei, şi atunci vă va induce şi vouă o stare pozitivă de gândire, de protecţie, de contemplare“. După acest discurs trist, Dumitru a recunoscut că, atunci când îi aude pe bătrâni că îi critică pe tineri, i se pare o nedreptate: „Fiecare om e cu momentele şi bucuriile şi greutăţile lui… Ce pot să vă spun e: citiţi, citiţi, citiţi! Chiar dacă unii citesc o bibliotecă şi nu reţin nici cât o carte, alţii citesc o carte şi reţin cât o bibliotecă“.

S-a stins la ora 4 dimineaţa, la spital

Vestitul anticar ieşean Dumitru Grumăzescu, cel mai important colecţionar de obiecte legate de viaţa lui Mihai Eminescu din lume, care a adunat în decursul vieţii peste 7.000 de obiecte care au aparţinut poetului, manuscrise ale operelor sale, scrisori sau volume de carte de colecţie, s-a stins din viaţă ieri, în jurul orei 4 dimineaţa, după o scurtă internare la spital, el suferind de mai mult timp de un cancer la ficat. Colecţionarul era o personalitate foarte cunoscută a Iaşului, dar şi a României, fiind nelipsit din anticariatul său, deschis pe bulevardul Lăpuşneanu încă din primii ani de după Revoluţie. „Strada Lăpuşneanu şi Iaşul sunt mai sărace din această dimineaţă. Anticarul Dumitru Grumăzescu a murit. În memoria lui, mica piaţetă din faţa anticariatului unde şi-a lăsat sufletul îi va purta numele“, a anunţat ieri primarul Mihai Chirica. Dumitru Grumăzescu a fost un foarte apreciat eminescolog, dar şi un iubitor al artelor şi un apropiat al lumii culturale ieşene. Astfel, în anticariatul său de pe Lăpuşneanu erau nelipsite seri de poezie, de teatru, aveau loc mici concerte sau se adunau nume cunoscute ale lumii culturale româneşti. Inestimabila sa colecţie va rămâne în administrarea soţiei şi fiicei sale. (Mădălina ŢUCU; Andrei MIHAI)