Vasile Chistruga, doctorul fără de arginţi

Afirm că, dacă medicii, învăţătorii şi preoţii nu sunt corupţi, societatea respectivă nu este ameninţată de pieirea iminentă. Oamenii politici, militarii, negustorii, chiar şi judecătorii, pot să se lase corupţi în fel şi chip, tribul va supravieţui şi va renaşte! Dar corupţia generalizată printre medici, intelectuali şi preoţi este devastatoare şi cu efecte iremediabile. În rândurile care urmează mă voi referi la medici, luând ca reper figura lui Vasile Chistruga (1950-2015), medicul meu „de familie” şi bun prieten. Sunt sigur că mulţi dintre cititorii mei, amici sau inamici, citind în rândurile de mai jos unele accente pamfletare mai virulente, mă vor trage de urechi, potrivit unor „norme” ale înţelepciunii populare, decantate în formule precum: „Tu pe ce lume trăieşti?”, sau „Toată lumea face la fel!“, sau „Da’ ce, tu eşti uşă de biserică”? Le răspund tuturor: Sed fiat iustitia, pereat mundus!

Vasile a fost un medic de înaltă clasă, un practician iscusit, dar de o modestie ingenuă şi aproape neverosimilă. Băiat modest de la ţară, ca student eminent, nu purta deloc pică colegilor de promoţie şi de generaţie, mereu mai norocoşi sau mai „piloşi”, rămaşi asistenţi în clinica lu’ tăticu’, ajunşi mai apoi sus pe scara ierarhică a profesiei, ditamai profesorii, şefi de spitale sau de clinici, dar rămaşi, în esenţa lor, nişte modeşti veleitari, neînstare să pună măcar un dignostic ca lumea. Vasile era însă perfect conştient de valoarea sa, de prăpastia care îl separa de atâţia colegi impostori, cumularzi şi lacomi, care se pricep să-şi ascundă blănurile de şacali, drapându-şi nula, cum spunea poetul, în veşmintele onorabilităţii. Practicându-şi meseria ca pe un sacerdoţiu, Vasile îi detesta din toată inima, dar discret, pe „colegii” săi, atât de mulţi, din păcate, care se lăsau angrenaţi în cunoscutul „joc de societate” al acumulării ilicite de bani şi bunuri, în spatele unui tip de imunitate pe care ţi-l asigură „prestigiul” şi faima de medic bun şi căutat. Nu-ţi pune întrebări incomode, eşti îndemnat de prieteni sau rude, cu privire la somptuoasele vile ale „domnului profesor”, chirurg de succes, că tot pe masa lui de operaţie vei ajunge şi atunci…! Dacă răsfoieşti lunga listă a „scrierilor” unora din ei, dai de sute de articole fără conţinut şi fără valoare, necitite şi nebăgate în seamă de nimeni, ba chiar de titluri fictive ale unor texte de negăsit! Omul avea nevoie de „listă de lucrări” ca să ajungă „domʼ profesor”, să-şi legitimeze, adică, competenţele practice atestate de purcoiul de bani adunaţi în decenii de „trudă”. Dacă se întâmplă ca vreunul dintre aceşti „şacali respectabili” să ajungă ministru sau titular al unei alte poziţii mai înalte, este îndată dovedit cu uşurinţă de un ziarist mai atent drept impostor. Un altul sfeteriseşte de la primărie, la preţul unui garaj, un mic palat situat în buricul târgului, piesă de patrimoniu. Acelaşi căruia, scurtă vreme după o vizită cu tam-tam mediatic a copoilor DNA-ului, ce să vezi, surpriză, îi ia foc clinica! Un alt „dom’ profesor” celebru, de la Cluj de data aceasta, se dovedeşte, în pragul pensiei, a fi fost un hârciog ordinar, copleşit de kilograme de aur şi bijuterii, cu banii îndesaţi prin rezervoarele automobilelor parcate în curtea viloiului său, care nu este cu nimic mai prejos, ca mărime şi „estetică“, decât „palatul” majestăţii sale Iulian de la Sibiu, emperador de todos los gitanos del mundo! Acesta sau altul, de aceeaşi teapă, o trimite pe o pacientă de la ţară, femeie simplă şi cu teamă de Dumnezeu, să-şi vândă vaca pentru a-l putea plăti pe domnu’ doctor. Altă mare doamnă (era să zic, golăneşte, sculă!) a medicinii româneşti, ditamai prorector şi şef de gremiu naţional, şi-a falsificat dosarul de avansare la rangul de profesor. Fauna asta mai conţine şi specimene de un kitsch impecabil, precum acea doamnă auto-intitulată, cu un ton mieros de tot râsul, „profesor universitar doctor”, posesoare a unei nesfârşite „liste de lucrări”, afişată pe net, cu care îi duce de nas pe proşti la televizor, săptămânal, spre „frontierele cunoaşterii”, pe teme aiuristice şi cu interlocutori dovediţi de decenii ca impostori patentaţi. Nici poliţia, nici justiţia, nici chiar jurnaliştii nu prea intră în măruntaiele vieţii personale a medicilor „de renume”. Un fel de aură de teamă şi respect aproape mistice îi înconjoară. În fine, ca să-l parafrazez pe Evanghelist, „ajungă-i zilei răutatea ei”.

Sunt sigur că cei care l-au cunoscut pe Vasile Chistruga, din Vlădeni şi din Iaşi, „pacienţii mei”, cum îşi numea el cu dragoste oiţele din turma ce îi fusese dată în grijă prin contractul cu casa de asigurări, îl vor recunoaşte cu uşurinţă în portretul pe care i-l schiţez. Apropiaţii îmi reproşează că sunt cârtitor, nesupus şi rău de gură. Poate au dreptate. Dacă lucrurile stau aşa şi dacă Vasile reuşea să mă „supună” şi să mă facă să tac atunci când vorbea el, trebuie să trag de aici concluzia că era înzestrat cu acele daruri rare şi inefabile care îi definesc pe sfinţi, pe profeţi şi pe marii pedagogi ai neamurilor. Cu placiditatea lui aparentă şi cu un calm imperturbabil – îl desfid pe cel care afirmă că l-a văzut vreodată pe prietenul meu nervos, arogant sau pus pe harţă! -, Vasile infirma, cu buletinele de analiză în faţă, diagnosticul cu care veneam de la vreun distins „dom’ profesor” şi, cu creionul în mână, îmi descria anatomia şi fiziologia organului suferind, indicând cauzele şi desfăşurarea procesului patologic. Îmi arăta cum şi ce fel, de ce anume sufăr şi care ar fi cea mai bună strategie de însănătoşire, anume pentru mine, personalizată, cum s-ar spune. O făcea cu precizia unui om de ştiinţă care se adresează altui om de ştiinţă, chiar dacă de specialitate diferită. M-a scăpat astfel cel puţin de două ori de intervenţii chirurgicale inutile, care păreau inevitabile. Pentru intervenţii microchirurgicale minore, cum ar fi o criză de sciatică, vreun dinte spart, un abces, o tăietură sau o înţepătură, trusa lui medicală, de care nu se despărţea niciodată, conţinea tot ce era necesar. Privindu-l operând asemenea minore intervenţii sau chiar într-un banal dialog cu pacientul, nu te-ar fi surprins deloc văzând că lui Vasile i-au crescut aripi de înger! În plus, Vasile mai era şi un bărbat foarte frumos! Înalt, spătos şi binefăcut, cu un mers falnic şi sigur, cu o figură regulată şi destinsă, cu priviri emanând deopotrivă tandreţe şi fermitate, atrăgea imediat privirile celor din jur, mai ales ale femeilor care, cum se spune, îşi căutau mereu de treabă prin preajma lui…

I-am admirat întotdeauna pe oamenii cu vocaţia înscrisă pe faţa lor. Vasile era un asemenea om de vocaţie. Îşi făcea datoria cu seninătate şi cu o dăruire totală, evidentă pentru oricine. Se afla tot timpul pe drumuri. O viaţă întreagă a făcut naveta de la Iaşi la Vlădeni, unde transformase obiditul cabinet de ţară într-un ambulatoriu eficient. Când nu era la Vlădeni, îl găseai la domiciliul unuia dintre sutele de pacienţi de pe „lista lui”. L-am urmărit la lucru de câteva ori la el şi în cabinetul de la Vlădeni, îngrijind de pacienţi fără „pretenţii”, oameni simpli, persoane cu câteva clase. Dialogul său cu bolnavul era de fiecare dată la fel de eficient, dar adaptat ca nivelul „strategiei discursive” reclamate de împrejurare, adică pe înţelesul bietului om suferind. Câteva decenii la rând, în nopţile de Crăciun, de Anul Nou sau de Paşti, Vasile era mereu de gardă pe undeva, la vreun spital prin Iaşi, Târgu Frumos sau Răducăneni, neputând refuza să ţină locul vreunui coleg doritor să petreacă.

Pe cine iubeşte, Domnul îl cheamă mai repede la sânul său! Vasile Chistruga a murit discret, încă tânăr, după o viaţă întreagă de muncă fără preget şi fără concesii. Nu ştiu să fi ieşit vreodată din ţară. Nu a lăsat în urmă nici vile luxoase, nici limuzine, nici bijuterii sau tablouri scumpe, nici conturi bancare consistente.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi