Viaţa de zi cu zi printre bombe şi avioane. Povestirile de groază ale unei ieşence stabilită în Israel

 În nordul ţării, o ieşeancă stabilită în Israel din 1998, asistentă medicală, tocmai se pregătea să-şi petreacă weekendul pe un iaht, cu prietenii. Prin telefon, într-o discuţie întreruptă de zgomotul obsedant al avioanelor care survolează cerul Israelului, Alice Marco relatează cum despre cum s-a simţit atacul în societatea israeliană şi despre ce a urmat după groaza inspirată de atacurile atroce.

În sud a fost măcel

“În sud a fost măcel. Nici nu găsesc cuvânt potrivit pentru ce a fost. Au fost nişte fapte făcute de oameni care… nu, nu de oameni, de creaturi, poate erau drogaţi, nu ştiu ce oameni ar putea să facă aşa ceva. Ne-am trezit dimineaţă, nu ştiam nimic, eu trebuia să merg pe mare cu iahtul, cu nişte prieteni. Apoi ne-am dat seama că nu, de data asta e altceva. Au spart un gard şi au intrat cu maşini în Israel. Acolo, în preajma graniţei, sunt kibuţuri agricole (n.r.: un kibuţ e un tip de comunitate rurală cooperatistă colectivă, caracteristică Israelului şi sionismului social-democrat şi socialist), cu mulţi pensionari, dar sunt şi tineri care repopulează zona”.

Alice Marco, care în anii ’90 a fost jurnalistă la Monitorul, actualul Ziarul de Iaşi, povesteşte totul în timp ce conduce maşina spre casă. Astăzi a făcut muncă voluntară, la un centru special amenajat după atacurile Hamas. Unul dintre multele centre bine organizate, spune ea. “Doamne câte maşini de poliţie sunt pe aici”, remarcă Alice şi continuă apoi să povestească: „Au început să măcelărească de pe la ora 6 dimineaţă. Au început să măcelărească din casă în casă. Au ştiut exact care, cum, câte persoane erau, unde e zona protejată din casă, aveau date şi au început să hăcuiască. Au luat un copil de vreo 16 ani şi l-au pus să bată din uşă în uşă, chipurile era “vecinul”. Şi când oamenii deschideau uşa, au făcut măcel. Unei femei gravide i-au tăiat burta, i-au scos copilul nenăscut şi l-au omorât lângă ea, au lăsat în urma lor oameni arşi de vii în casă, oameni arşi de vii afară, sau decapitaţi cu lopata. Pur şi simplu executaţi. Au intrat într-o bază militară, toţi soldaţii dormeau, nu ştiu câţi au murit acolo, i-au omorât în somn. … Auzi avionul?..”

După câteva secunde în care ascultăm zgomotul avionului care survolează cerul, eu din Iaşi, ea din Rosh Pina, Alice continuă: „Au încercat să intre şi pe mare, dar nu au reuşit. Au mai venit prin aer cu nişte drone cu paraşută, cu un fel de parapante, nu mai ştiu cum să le zic pe româneşte. Nu am mai văzut aşa ceva. Este ceva anormal, e măcel, e psihoză, e ideologie, extremist, nu am idee cine poate să facă lucruri de astea inumane, nu ştiu cum să le zic măcar. Au luat copii din căruţ, pe care au reuşit să-i fure, i-au furat, ca să-i dea la schimb, pentru că negocierile sunt foarte urâte, iau pe unul şi cer în loc nu ştiu câţi prizonieri din puşcărie, din Israel. Ei au luat 199 de oameni, despre care nu ştim nimic. Şi ca să negociezi pentru 199 de oameni ar trebui mult mai mulţi terorişti eliberaţi.

În zona unde locuiesc eu au fost câteva tentative nesemnificative de bombardare. Au fost două lansări acum câteva zile dinspre zona Siriei, făcute de o grupare controlată, din câte ştiu eu, de Hezbollah, dar au fost prinse în scutul anti-racheta şi proiectilele s-au făcut bucăţele. Ştii cum se simt bombele astea? Fiecare bombă de asta creează o presiune în aer, ai senzaţia, nu ştiu cum să zic, că se taie aerul în două. Dacă se descompune în aer, se aude un bubuit şi este un val de energie. Dacă arunci o bombă în apă, se produce un tsunami. Dacă explodează în aer, e tot aşa, ca un tsunami, e o presiune foarte mare, îţi bubuie urechile. Mi-e greu să explic, zău. Ieşisem la o ţigară în grădină şi am auzit o bubuială şi m-am speriat – aia a fost prima. Pe a doua am reuşit să o surprind cu telefonul. Trec avioanele pe deasupra noastră la fiecare 20-30 de secunde. Nu mai aud păsările. Auzi? Auzi avionul?”

Nu am văzut în viaţa mea reporter care să izbucnească în plâns în studio

Avioanele ne-au însoţit pe parcursul unei ore de discuţii. Am întrebat-o pe Alice cum rezistă acolo şi dacă nu s-a gândit să revină în România. “Cum rezist aici? M-am obişnuit să aud de atentate…. Ai auzit avionul?… (n.r. întrebarea se va repeta ca un refren). Dar cu mobilizarea care e acum aici nu sunt obişnuită, e ieşită din comun, nu am văzut în viaţa mea aşa ceva. Eu locuiesc în Rosh Pina, în nord, la vreo 300 de kilometri faţă de sudul ţării, unde s-au întâmplat atacurile Hamas. În schimb sunt la 40 de kilometri de Hezbollah, la graniţa cu Libanul. Dacă ăia intră peste noi, o să fie mai rău decât Hamasul.  te mănâncă de viu.

Nu am cum să vin în România, nu am voie. Sunt asistent medical pe chirurgie. Noi suntem mobilizaţi la locul de muncă. Spitalul a fost eliberat de toate cazurile care nu necesită tratament urgent sau care pot fi tratate acasă şi au rămas doar cazurile care au nevoie de operaţii sau care pot fi tratate doar în spital. Lucrând în sistemul de sănătate, trebuie să fiu aici, nu are voie nimeni din sănătate sau din poliţie să plece. Se cheamă dezertare dacă plec. Şi ar fi şi foarte ruşinos să plec. La noi nu se gândeşte nimeni să-şi salveze întâi propria piele. E foarte multă solidaritate, nimeni nu fuge. Am văzut la televizor un bărbat de 95 de ani, care a fost în toate războaiele, a venit şi a cerut să fie băgat în concentrare. Unul de 75 de ani, la fel. A zis că şi dacă e pus doar să transporte mâncarea de la o bază la alta, vrea să fie voluntar, împreună cu ceilalţi soldaţi. 95 de ani! Şi sunt multe cazuri… Uite, alt avion!”.

Primele zile de după atacuri au fost cele mai grele, spune Alice. Au fost zilele acelea, când a privit la televizor ştirile despre nişte crime pentru a căror cruzime nu-şi găseşte cuvinte ca să descrie. “Am stat în faţa televizorului 4-5 zile. Am crezut că-mi pierd capul, eram în mormânt deja, eram varză, nu puteam să mă mişc, nu puteam să mănânc, mi s-a părut ireal ce văd. Apoi au început să apară, rând pe rând, oamenii care au fost salvaţi de la o petrecere, un festival cu vreo trei mii de participanţi – apropo, băiatul medicului meu ginecolog, un băiat de 25 de ani, a fost împuşcat acolo. Teroriştii care au intrat cu parapantele în Israel nu au ştiut de festival, că dacă ştiau era şi mai rău. Am prieteni cu care merg în excursii – nepoata lor a fost omorâtă. După trei zile, un verişor de-al unuia dintre prietenii ăştia ai mei a fost răpit, fata lui a fost omorâtă în faţa lor şi încă doi vecini de-ai lor au fost răpiţi”.

Acum, continuă Alice, “nu mai dau drumul la televizor, că este înfiorător. La început, poveştile au fost date pe scurt, oamenii cereau ajutor. Acum sunt detaliate, oamenii sunt chemaţi în platourile televiziunilor. Cristina, nu am văzut în viaţa mea reporter izbucnind în plâns în platou, bărbaţi care prezintă ştirile şi se îneacă în plâns, invitaţii întrerup emisiunea şi pleacă din platou. Şi vorbesc de personalităţi din lumea muzicii, din lumea filmului. Camerele se mută de pe chipul prezentatorilor înecaţi în plâns pe orice altceva. Sunt poveşti îngrozitoare, ale unor oameni pe care îi ştiu”.

Mobilizare generală: oameni de 95 de ani cer să facă voluntariat

După şocul primelor momente, a urmat o mobilizare generală, iar Alice Marco s-a alăturat unui grup ce face muncă voluntară. Ieri, a făcut clătite româneşti şi supă de pui pentru soldaţi, azi a făcut salate, pentru care a decojit cantităţi imense de ouă fierte, iar mâine o va lua de la capăt:

“Sunt foarte mulţi voluntari, toţi s-au unit şi s-au organizat să facă mâncare , restaurantele pentru catering, fabricile de textile, ca să nu le lipsească soldaţilor nimic. Dacă spune unul , se duce cineva dintr-un capăt în celălalt al ţării cu maşina şi îi duce soldatului papucii de care are nevoie.

Pe linia care leagă nordul Israelului de sud puncte de aprovizionare cu mâncare, puncte cu băutură, staţii de odihnă, staţii de mâncare. Eu am făcut supă de pui aseară, am făcut clătite româneşti cu dulceaţă. Azi am dus o oală mare de ciorbă ţărănească de pui cu legume. A zburat, efectiv, în câteva minute a fost dusă cu primul transport. Apoi am tăiat ceapă, am făcut salată de legume, am scos 300 de porţii de mâncare caldă şi le-am băgat în cutii şi le-am trimis în nord, într-o bază militară, am spălat foarte multă varză, am curăţat o grămadă de ouă fierte. Sunt mii de ouă, vagoane, mii, ceaune enorme, decojim 10 ouă pe minut. …. Auzi avionul? … Mâncarea e preluată şi dusă la soldaţi. Mâine fac iarăşi clătite, am cumpărat vreo zece borcane cu dulceaţă, să am cu ce să le umplu. Sandvişuri, sunt puncte unde se fac sandvişuri. Sunt puncte unde vine mâncarea gata făcută, în cutii, fierbinte. În momentul ăla e o maşină care le preia şi le duce imediat în zona în care sunt concentraţi soldaţii”.

De la voluntariat, la spital, Alice nu-şi mai petrece nicio zi ţintuită în faţa televizorului: „Eu lucrez trei sferturi de normă, deci am trei zile sau patru în care lucrez, şi patru zile sau trei sunt liberă. Am colege care au copiii în armată, i-au luat în concentrare. Sunt oameni de 40 de ani, nu copii. Sunt stresate, speriate.

Mie mi-e frică atunci când aud alarma, asta da, pentru că nu-mi place senzaţia aia când cade o bombă pe pământ. Se mişcă tot. Chiar dacă e la o distanţă de 10 kilometri, este o mişcare a aerului, a pământului, pe care nu o simţi ca la cutremur. Se taie aerul. Îţi îngheaţă inima, parcă ai un gheţar care te apasă din spate. Şi cum se vede ciuperca aia galbenă de fum, asta mă sperie. Eu am văzut-o în 2006, când a fost războiul cu Libanul. Am văzut de aproape chiar, şi ştiu ce înseamnă. Era la vreo cinci kilometri. Înşiram rufele şi am văzut. Când aud alarma, mă bag în adăpost. Dar, dar uneori….”. Alice îşi aminteşte ceva legat de ceea ce povesteşte, râde şi explică: „Am stat la o cafea cu câteva prietene. Unde sunt eu, în Rosh Pina, este zona cea mai concentrată la momentul actual cu populaţie. La opt km de noi e închis oraşul, e bază militară. Sunt soldaţi peste tot, nimic altceva. Şi toţi care au venit din nord, de la graniţa cu Libanul au venit aici, mai în sud. Mai din sudul ţării, vin ceilalţi. …Uite, alt avion… Şi erau foarte mulţi oameni la cafenea azi. Vorbeam cu prietena mea şi am întrebat-o, Ea mi-a răspuns . Nu ai ce face altceva, aştepţi să treacă. Unde cade bomba, nu pot eu să decid”, trage Alice concluzia şi apoi mă atenţionează: „Uite, alt avion, deja au mai trecut două de când vorbim”.

Rudele din România o sună, îngrijorate. Vor să ştie dacă Alice, soţul ei şi cei doi copii, o fată de 21 de ani şi băiatul, de 16, sunt bine. “Da, rudele din România sunt speriate, pentru că văd la ştiri, şi presa românească relatează foarte mult ce se întâmplă aici”. Şcolile s-au închis, magazinele de asemenea, oraşul s-a umplut de soldaţi, tancurile parchează pe locul autoturismelor. Aceasta e noua normalitate, povesteşte Alice.

O populaţie diversă, cu etnii şi religii diferite, trăieşte fără conflicte interne

“Băiatul meu e la şcoală, în clasa a XI-a, dar cum şcolile s-au închis, face lecţii pe Zoom. Clasele mari trebuiau să înceapă pregătirile pentru Bacalaureat. Copiii au stat foarte mult acasă, că a fost vacanţa de vară şi iar nu învaţă, îşi ies din ritm. Şi copii sunt stresaţi să audă zgomotul ăsta, să vadă mii, mii, mii de soldaţi pe stradă. Părinţii sunt ocupaţi, care au servicii. Care nu au servicii – adică o masă mare de oameni, pentru că sunt închise şi magazinele – trebuie să facă ceva, aşa că unii fac voluntariat, alţii stau cu copiii. Doar farmaciile şi supermarketurile sunt deschise. Nu e nimic normal să vezi tancuri parcate pe locurile din faţa cafenelelor, vehicule imense care bubuie. Dar asta e normalitatea noastră. Eu m-am obişnuit cu asta. Am o stare de conştientizare continuă a pericolului. E o stare la care te adaptezi, devine pur şi simplu felul tău de a fi şi de a trăi… Încă un avion, l-ai auzit, nu?”

În oraşul neafectat direct de atacurile Hamas, nu există conflicte interne, dă asigurări Alice Marco: “Între noi aici, că e o populaţie foarte diversă, şi creştini, şi musulmani, şi evrei, de toate sunt aici, nu există conflicte interne, nu există ca eu mă duc la restaurant arăbesc şi să nu-mi de-a ăla de mâncare, de exemplu, nu. Eu una nu am simţit aşa ceva, şi nici nu am auzit de la prietenele mele. Ce gândeşte fiecare, nu pot să ştiu. Oricum, oricine şi-ar expune susţinerea pentru terorişti este scos din serviciu, dacă e ceva foarte grav. Şi am înţeles că au fost cazuri de doctori şi asistente care au zburat din funcţie pentru asta. Cine îşi exprimă public simpatia pentru terorişti, deja se cheamă că aderă la terorism. Şi să aderi la asemenea măcel, crime oribile, atrocităţi… A fost un cuplu.. a fost îngrozitor, aveau gemeni. Părinţii au fost omorâţi şi copii au fost lăsaţi să trăiască. 12 ore s-au scăldat copii ăia în sângele părinţilor. Nu se ştie cum au trăit copii ăia, erau mici, de câteva luni. Nu ştiu cum au supravieţuit”.

Nu-i înţelege pe simpatizanţii Hamas, nu-i înţelege pe cei care dezaprobă ripostele Israelului asupra Fâşiei Gaza. Cu Hamas nu se poate negocia, e convinsă fosta jurnalistă ieşeană, actualmente asistentă de chirurgie în Israel: „Vezi lucrurile astea îngrozitoare la televizor, te transpui puţin, dacă eşti empatic, dar e ca şi cum ai vizionat un film, ai închis televizor şi gata, nu mai ştii. Mâine vine un alt eveniment, uiţi de ăla de ieri şi vine altul. La noi problema este statică. E acelaşi film pe care îl vezi în fiecare zi. Şi spun asta pentru că văd că sunt unii care nu susţin Israelul. Oamenii ăia trebuie să trăiască aici, ca să înţeleagă că în afară de a viziona filmul care îi face să exclame , nenorocirea e chiar sub ochii lor. Sunt partide, Jihad, Hamas, care primesc sponsorizări şi care se bat care să-şi ia puterea. Cum sunt aleşi? Prin dictatură. E un grup care sileşte populaţia să îşi pună copiii la bătaie să fie împuşcaţi, sau îşi pune bazele militare sub un spital sau sub casele oamenilor. Ei folosesc populaţia ca scut, sunt nişte manipulatori posedaţi, obsedaţi, diabolici. Şi de ce zic că unii oameni nu înţeleg asta?”, întreabă retoric Alice, apoi continuă:

„Pentru că trebuie să ai contract fizic cu oamenii ăştia, să ai contact lingvistic cu oamenii ăştia şi când ai să-i auzi vorbind, faţă în faţă sau de la distanţă mică, îţi spun că ai să simţi că ai un gheţar în spate. Ai să vezi o privire de sticlă, ai să vezi o ideologie pe care nu pot să o înţeleg, şi ai să vezi că au cu totul şi cu totul alte norme, cu totul şi cu totul altă filosofie de viaţă. E ca şi cum ai vorbi cu un trib din Africa, al căror membri sunt singurii din lume care mai vorbesc o limbă sau un dialect vorbit acum 300 de ani. Nu ai să poţi să ajungi la negocieri cu ei, pentru că ăia vorbesc într-o filosofie care era acum 500-600 de ani, vis-a-vis de absolut orice, de rolul femeii, al bărbatului, despre copii, casă, educaţie, idealurile de viaţă, dorinţa de viaţă, dorinţa de moarte, gândirea despre Dumnezeu, nu există absolut nimic comun în “limba” noastră”. Ai auzit avionul?