ZDITV: Povestea profesoarei universitare din Odesa care a trecut în cârje vama și a venit la Iași

Ludmila Moroşanu Demianova este unul dintre zecile de mii de refugiaţi care au fugit din calea invaziei ruse. A ajuns la Iaşi, cu fiica şi nepoatele de mână şi doar cu un rucsac în spate, în care a înghesuit un laptop şi toată cariera sa, un maldăr de acte de studii. Este conferenţiar universitar la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii Internaţionale de Ştiinţe Umaniste din Odesa, fost prodecan, translator autorizat de limbă italiană şi rusă. Acum caută un loc de muncă aici, la Iaşi, pentru a-şi susţine fetele.

“Mă gândeam că văd un film, că nu poate fi adevărat"

Ludmila Moroşanu spune că ziua fugii a amânat-o cât a putut de mult, sperând mereu, ca prin minune, într-o oră, într-o clipă să se termine războiul. Dar deja în farmacii nu se mai găsea nici iod, nici pansamente, nici medicamente. De toate avea nevoie pentru că, în urmă cu o lună suferiseo operaţie de protezare de şold. "Într-una din zile am primit telefon de la verişoara mea din Nicolaev care mi-a spus că ei ar vrea să plece, dar deja nu mai puteau ieşi pentru că erau încercuiţi. În plus, nu mai găseau benzină pentru maşină. În cele din urmă au reuşit şi au plecat pe jos, prin pădure" , a povestit Lundmila Moroşanu. Pe 8 martie, la ora 8, a încuiat uşa apartamentului cu cheia şi-a luat fata şi nepoatele de mână şi au plecat. “Armata rusă se afla la Herson, la patru ore distanţă de Odesa. Am luat autobuzul. Până la Palanca trebuia să facem două ore. Era foarte aglomerat. Multe maşini înşirate pe toate cele patru benzi. Toţi fugeau. La un momendat, pentru că nu mai putea înainta, şoferul ne-a spus: «Dragilor, până aici v-am putut aduce. De aici va trebui să mergeţi pe jos». Şi am plecat, ce era să facem", a spus Ludmila Moroşanu.

Femeia foloseşte două cârje pentru a se deplasa, iar cei trei kilometri de mers pe jos spre vamă au extenuat-o. “Mergeam ce mergeam şi ne opream. Fetele puneau trolerele unul peste altul ca să mă pot aşeza, să mă pot odihni. Apoi o luam de la capăt. Erau foarte mulţi oameni. Imaginea era copleşitoare. Veneau femei ce purtau un copil în pântec şi altul urcat pe umeri, oameni cu câini căraţi sub braţ… Un coşmar. În tot acest timp, mă gândeam că văd un film, că nu poate fi adevărat, că nu e pentru mine", a mai spus Ludimila Moroşanu. Trei kilometri pe jos au fost un calvar. A avut noroc de o maşină care a luat-o până la vamă. Fetele ei însă am rămas să meargă pe jos.

România este locul unde şi-a regăsit copilăria

S-au regăsit în Palanca, punctul de hotar. Ludmila nu are cuvinte să-şi exprime mulţumirea faţă de voluntarii din vamă. “Nişte oameni extraordinari. Ne-au dat ceai, cafea, mâncare caldă. Atâta bunătate, atâta dragoste. Ce am simţit când am intrat în România ? Linişte, multă linişte", a spus Ludmila Moroşanu. A ales România pentru că e ţara pe care o iubeşte. Despre ea, Ludmila spune că este ucraineancă după mamă şi moldoveancă după tată. Româna a auzit-o de când era copil, când mergea la bunici în vacanţă, la Novaya Zesa, un orăşel care avea o stradă plină cu moldoveni strămutaţi de sovietici. De România s-a îndrăgostit când a venit în 2004 pentru un stagiu de documentare pentru teza de doctorat. “Adesea mă încearcă un sentiment de deja vu. Gustul proaspăt al brânzei făcută în casă şi preferatele tatălui meu – plăcintele, mirosul cojocului de oaie al bunicului… Peste tot aud cum pronunţă moale litera "l" bunica. (…) Aici am simţit ca şi cum m-am întâlnit cu un vechi cunoscut. Ca şi cum pe bucăţelele mozaicului aş reconstitui un trecut pe jumătate uitat – eu, tatăl, bunicul… Am venit în România să regăsesc copilăria – culoarea ei, mirosurile, zgomotele", scria acum aproape 20 de ani Ludmila Moroşanu în cartea sa «Cu drag din România», apărută în limba rusă şi limba română.

"Dacă prin absurd aş vedea această creatură, l-aş implora să oprească moartea"

Ludmila Moroşanu spune că ea şi fetele sunt nişte norocoase, pentru că au mulţi prieteni în România. În Iaşi, au asigurată cazarea într-un apartament cu trei camere până pe 20 aprilie, după care vor trebui să se mute, dar deocamdată nu ştie unde. Au venit cu economiile adunate în ţară şi se gândeşte că şi acestea se vor sfârşi. “Sigur, eu acum încă mai am câteva ore la universitate. Se face învăţământ online. Categoric că vreau să muncesc, trebuie să-mi ajut fata, nepoatele", mai spune Ludmila. Ţine legătura cu prietenii şi rudele rămase în Ucraina. Vorbeşte zilnic, iar veştile sunt cutremurătoare. “Am o prietenă care stă în apropierea Harkovului, la casă. De două săptămâni stă în subsol. Imi scrie zilnic «Sunt vie, sunt vie». Acum, acesta este cel mai important mesaj. Într-una din zile mi-a spus că o rachetă a trecut exact pe deasupra acoperişului casei", povesteşte Ludmila Moroşanu.

Despre Vladimir Putin spune că nu poate fi numit om. "Dacă prin absurd aş vedea în faţă această creatură, care nu poate fi numit om, i-aş spune să oprească războiul, să oprească moartea, l-aş implora să facă pace“. Nu ştie nici dacă se va întoarce în Ucraina, nici când se va termina războiul şi cum se va termina. Spune că nu îi place să facă politică, dar că cei care o fac trebuie să ajungă la un consens pentru că mor prea mulţi oameni nevinovaţi. Celor de acasă le transmite putere, speranţă, încredere şi se roagă pentru ei în fiecare zi. “Românilor le mulţumesc mult. Vă sunt recunoscătoare pentru ajutor, pentru puterea sufletească. Vă mulţumesc pentru sufletelor voastre deschise, pentru că mereu în România am găsit a doua mea casă", spune Ludmila Moroşanu.