Vermesti, locul mintilor ratacite

Parca vizitezi un muzeu
Drumul spre Vermesti l-am facut cu oarece griji. Pentru prima oara vizitam un centru unde isi petrec o parte din viata persoanele cu afectiuni neuropsihiatrice. Caminul este situat in coasta unui deal, in stinga drumului ce duce de la Moinesti spre Comanesti. Am cerut sprijinul localnicilor pentru a ne indruma. Incercarile lor de a ne lamuri ne sporeau confuzia. Pina cind nu le-am spus ca destinatia noastra este "caminul de nebuni", toti ne indreptau spre caminul cultural din sat.
De departe am zarit corpurile albe ale cladirii, acoperita cu tigla rosie. Pareau niste casute de vacanta. Vazute din afara, nimeni nu si-ar inchipui cita suferinta, situatii de viata tragice si destine umane frinte se adapostesc aici. Doar gardul inalt, de plasa verde, care ingradeste cladirea te face sa te intrebi de ce un loc atit de pitoresc este imprejmuit. Explicatia e simpla. Aici este unul din Centrele de Reabilitare si Recuperare Neuropsihiatrica care apartine de Inspectoratul Teritorial de Stat pentru Persoanele cu Handicap (ISTPH) din Bacau.
Am patruns cu aceeasi teama in curtea azilului. Pe prispa, oamenii stateau la soare. Ne-au intimpinat priviri pierdute, altele iscoditoare. Tineri, batrini, femei, barbati adunati laolalta stateau parca intr-o eterna asteptare. Unii fumau, altii vorbeau intre ei. Trecem pe linga ei si avem senzatia ca vizitam un muzeu. Nimeni nu spune nimic. Nici furie, nici interes. De parca n-am fi existat. Apoi trecem pe linga o batrina, care zimbind ne-a spus: "Buna ziua!". Era si ea internata in centru. A fost inceputul.
Asistentii sociali sint priviti cu frica
Ca la un semn, toata lumea a inceput sa ne salute si sa vina aproape de noi. Cei mai multi doreau sa ne pupe si sa ne stringa in brate. Apoi ne-au cerut "tigari bune". "Aici fumam numai Carpati fara filtru. N-avem nici bani si nici de unde procura tigari cu filtru", ne spune un tinar care se scarpina neincetat pe burta. Era total dezinhibat. Purta niste pantaloni scurti, cu prohabul descheiat, fara tricou si ridea necontenit.
Trecem de ei si intram in camin. In centrul din Vermesti sint internate persoane care fie nu mai au pe nimeni si nimic, fie au fost "oile negre ale familiei". Si, ca sa scape de chinuri, rudele i-au adus aici. Mediile din care provin sint diverse. Printre asistati sint oameni care au suferit de encefalopatie si oligofrenie si au facut doar doua trei clase. Toata viata si-au trait-o prin diferite astfel de centre. Nu au pe nimeni. Alinarea si-au gasit-o doar la stat. Nu stiu ce inseamna dragostea parinteasca. Sentimentele s-au nascut doar in camine. Iti dai imediat seama ca predominant este respectul si, uneori, frica de asistentii sociali. "Mi-e frica ca ma injecteaza. Eu nu am nimic, dar ei se poarta urit cu mine", ne-a spus la un moment dat o batrina. Se supara pe director, pentru ca el este "tartorul", dar cind primesc o tigara sau bomboane, supararea le trece. "Teroristul", cum i se mai spune directorului, este pentru ei si binele si raul.
Bolnavii cred ca noi sintem nebuni
Medicii ne-au explicat ca cei mai multi bolnavi nu sint constienti de boala lor. Ca orice bolnav cu probleme psihice, ei si-au format o lume a lor. O lume naturala si reala pentru ei, in care noi sintem nebunii, pentru ca nu-i intelegem. Intr-o lume mica, doar a lor, dorintele sint la fel de putine. Dupa ani de zile de stat in azil, toti isi doresc tigari, cafea si spatiu. Pentru ca unii ajung dupa o perioada indelungata sa se simta prizonieri. Doar ai caminului, nu si ai mintii lor.
Insotiti de ei am patruns in saloanele si camerele de dormit. Pereti albi ca de spital. Totul este curat. In camerele simple sint doar paturi si un cuier. De la trei la cinci paturi, in functie de marimea camerei. Citiva tinerei ne iau de mina si ne arata pe rind baia, dusurile, locul unde maninca, unde se spala rufele si vestiarele. Contactul cu oameni noi ii extaziaza. Surprinzator de comunicativi, ne asalteaza cu intrebari toti deodata. Cineva ne face semn sa vorbim cu ei, pentru ca altfel se supara. Toti au nevoie de dragoste si de cineva care sa comunice cu ei. "Noi incercam sa vorbim cu fiecare. Sa aflam care le este oful. Ne purtam cu ei ca si cind ar fi normali. Face parte din terapie. Pe cei care raspund bine incercam sa-i reintegram in familii, cu urmarea stricta a tratamentului pe care-l prescriem. Oricit ne-am stradui aici, tot mai bine este in sinul familiei", ne-a spus Mircea Doran, directorul centrului din Vermesti.

De la Tirgu Ocna la Vermesti
In Centrul de Reabilitare si Recuperare Neuropsihiatrica (CNRR) din Vermesti sint internate 78 de persoane cu probleme neuropsihice. "Capacitatea caminului ar fi de 120 de locuri, dar ultimul pavilion nu este inca gata. Nici sala de mese, iar pacientii maninca intr-un spatiu improvizat", a mai spus directorul.
Caminul de la Vermesti a fost dat in folosinta in anul 2000. Inainte, unitatea a functionat la Tirgu Ocna, dar, in 1994, sediul a fost revendicat de Administratia Penitenciarelor. In 1998 somatiile de evacuare de la penitenciar au inceput sa curga si bolnavii de aici au fost redistribuiti in centrele de profil de la Gisteni si Ungureni. "In 2000 chiar s-a dorit sa se desfiinteze unitatea de la Tirgu Ocna, dar, pina la urma, cu sprijinul Secretariatului de Stat pentru Persoanele cu Handicap, am reusit sa concesionam patru hectare de teren in zona Vermesti. Primii bolnavi au fost adusi aici in luna iulie", ne-a explicat directorul Doran. Pe terenul concesionat au functionat inainte birourile, vestiarele si alte cladiri anexe ale minei de extractie a carbunelui din localitate. Acestea au fost preluate intr-o stare jalnica. Satenii, dupa inchiderea minei, si-au umplut gospodariile cu "suveniruri" de la fosta unitate. Renovarea cladirilor si amenajarea spatiului la standarde occidentale a costat circa sase miliarde de lei. La reamenajarea spatiului au muncit cu sirg si pacientii. Au nivelat locul, au adus iarba din padure si au replantat-o, au sapat santuri si au curatat imprejurimile de buruieni. In spatele cladirilor, exista un parculet cu umbrelute si un teren de baschet. Totul pentru pacienti. Aici isi petrec majoritatea timpului. Meditind la lucruri pe care doar ei le inteleg.
Domnisoara profesoara tine recitaluri in fiecare zi
In scurta noastra vizita am fost urmati indeaproape de o femeie. Virgina Vasile. O adevarata doamna, ca cele din secolul trecut. Avea palarie si poseta, accesorii pe care, dupa cum ne-au spus cei de la camin, nu-i lipsesc niciodata.
In ziua cu pricina, Virginia era imbracata in cea mai buna rochie a ei, de culoare roz cu floricele colorate, lunga. Avea unghiile frumos ingrijite. Si a facut tot posibilul sa remarcam acest amanunt. Tinuta ei "chic" era completata de o palarie confectionata din paie, cu panglica bleu.
In timp ce mergem, cei din jur ne soptesc ca in fiecare zi Virginia este foarte eleganta. Din senin, femeia s-a apucat sa cinte. Si nu orice. "Corul robilor" din "Nabuccodonosor", de Verdi. Agitatia din jurul nostru a atins cote maxime cind Virginia s-a dezlantuit. In timp ce ea era incintata de recitalul dat, toti ceilalti nebuni o implorau sa taca.
Virginia insa are voce. In tinerete a studiat la Conservatorul "Ciprian Porumbescu" din Bucuresti. A fost profesoara de muzica la Bacau si a obtinut toate gradele didactice.
"M-au injectat si a doua zi m-am trezit printre nebuni"
"Am iubit cel mai mult in viata muzica si copii. Nu am fost casatorita. Sint "solo" si mi-am dorit mereu copii. De aceea mi-am concentrat toata dragostea pe elevii mei", ne-a spus domnisoara profesoara. Virginia Vasile sustine ca este descententa unei familii de mosieri din Sanduleni. Tatal ei a fost preot. Au fost cinci frati la parinti, dar ceilalti s-au stins. "Toata viata am fost persecutata de Securitate. Ei m-au adus aici. E razbunarea lor. Nu mai am nici o ruda care sa aiba grija de mine, sa am si eu cui scrie. Imi place singuratatea din cind in cind. Imi iau tigarile si cafeaua si ma retrag in cochilia mea", ne povesteste Virginia.
Domnisoara profesoara este in camin de zece luni. A fost mutata de la azilul de batrini din Bacau. Aceasta este marea ei suparare. "Mi-e dor de camera mea de acolo. M-au adus cu forta peste noapte. M-au injectat si a doua zi m-am trezit printre nebuni. Dar domnisoara inspector (Rodica Padureanu, inspector sef la ISTPH Bacau, n.r.) mi-a promis ca ma va lua de aici. Nu pot sta inchisa aici. Sint bolnava de liberate", ne-a mai spus femeia de 63 de ani, care a inceput sa vorbeasca in engleza si italiana, dupa ce si-a incheiat recitalul.
"De suparare m-am apucat de sprituri prelungite "
Costel Mocanu a avut o viata normala si frumoasa pina intr-o zi, cind a clacat in fata alcoolului. De aici pina la internarea lui in caminul pentru bolnavii psihic a fost doar un pas. El a fost ofiter in cadrul Ministerului Apararii Nationale, comandat de pluton si companie pina in 1998, cind a fost trecut in rezerva, cu drept de pensionare. Este casatorit si are doi baieti de care este foarte mindru. Dupa ce a fost trecut in rezerva s-a angajat, "pentru ca nu puteam sta fara sa fac nimic". A lucrat la Autobaza 11 din Izvoare, Bacau. "Aici totul a mers bine pina intr-o zi, cind am fost acuzat ca am sustras 1.100 de litri de benzina, care mi-au fost imputati. De suparare m-am apucat de sprituri prelungite. Pentru bautura am inceput sa vind lucrurile din casa. Am vrut sa vin aici ca sa ma reabilitez. Sa ma impac cu mine si sa pot fi alaturi, apoi, de familie. Ei ma suna si-i vizitez mereu. Ma sprijina moral", ne-a povestit din suferintele lui Costel Mocanu.
La Vermesti poti afla povesti demne de scenarii de film sau care ar putea deveni oricind subiecte de romane. Fiecare bolnav are povestea lui. Sau si-o inventeaza. E si aceasta o problema pentru cei veniti dianfara. Noroc cu medicii care iti fac semn discret, cum ca asculti o "istorisire" departe tare de adevar.
La Vermesti traiesc ingineri, profesori si chiar oameni cu mai multe facultati. Toti au clacat din diferite motive. Acum sint o mare familie. Fiecare insa cu tabieturile lui. Au, insa, toti o mare dorinta: sa se poata uita la televizor. Directorul Doran ne-a explicat ca exista televizoare in centru, dar ca nu a fost trasa reteaua de cablu, asa ca asistatii n-au la ce se uita in timpul zilei si nici seara. Pacientii asculta la radio, dar se pare ca nu se multumesc doar cu atit. Isi doresc sa mai vada ce se intimpla in lume, "sa nu fim rupti de realitate", cum spun unii dintre ei. Chiar ne-au rugat sa le transmitem celor cu bani ca la Vermesti ar fi nevoie de cablu. Singura poarta spre o alta lume. (Claudiu TANASESCU, Ioana HAGIMA)