Apărătorii şi cuceritorii

Graţie prietenului şi fostului meu coleg de facultate, (astăzi) timişoreanul Cristian Muntean, am intrat în posesia unui roman formidabil, în mare măsură unic în literatura noastră. E vorba despre Apărătorii. Ultimul meterez, scris de Radu Ciobotea. Autorul a fost – din păcate, el a plecat deja dintre noi, chiar în acest an, în 2021 -, la rândul său, un personaj singular. Absolvent al Literelor de pe Bega, Radu Ciobotea a construit, la Bucureşti, imediat după Revoluţie, alături de alţi jurnalişti remarcabili ai acelui moment, primele trusturi de presă liberă românească. Ulterior a pus umărul la dezvoltarea ziaristicii în Timişoara şi a mers pe frontul din fosta Iugoslavie ca reporter. De asemenea, a deţinut misiuni diplomatice, în postură de angajat al Ministerului de Externe. Uimitor mi se pare faptul că nu a abandonat nici formarea lui academică. Şi-a dat doctoratul în literatură comparată, într-o co-tutelă prestigioasă a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj cu Université d’Artois din Arras, şi a ajuns profesor universitar la Arad. În plus, a publicat (în România şi Franţa) o mulţime de cărţi de facturi diferite, de la teorie media şi jurnalistică propriu-zisă, până la proză. Ultima, proza, rămâne, se vede cu ochiul liber, marea sa iubire. Acest roman, Apărătorii, redactat în două volume ce totalizează peste 1.000 de pagini, a apărut iniţial, în 2007, la Cartea Românească, şi s-a bucurat, din câte înţeleg, de un oarecare succes de public, însă, în mod evident, nu de întregul succes pe care l-ar fi meritat. Promovarea cărţii a lăsat, probabil, din start, de dorit. Eu, de pildă, deşi ştiam de Radu Ciobotea din presă încă din anii ’90, nu am avut cunoştinţă de roman până acum, când, cum spuneam, Cristian Muntean mi l-a trimis tipărit, într-o nouă ediţie (din 2020), de editura bănăţeană Aranca.

Unicitatea scriiturii (la noi) a unui autor atât de interesant ar fi trebuit să atragă mai mult atenţia. Nu mă mir totuşi excesiv. Critica literară actuală românească – deşi slujită, aparent, de tineri foarte harnici – traversează una dintre cele mai neprofesioniste etape din istoria ei. Gregarismul, ideologismul şi lipsa unui gust estetic educat (adică deschis, competent şi onest, către toate formele de literatură şi nu doar către cele accesibile, unilateral, criticului de ocazie) sunt cauzele principale ale tristului adevăr. Într-adevăr, pentru cel nerodat în dinamica literaturii (şi a artelor în general), pentru cel care nu are cerul gurii obişnuit cu (toate) mirodeniile, cum spunea, la un moment dat, frumos, Tudor Vianu (mai ştiu oare junii umanişti „care-i treaba, man”, cu Vianu?), romanul Apărătorii ar putea părea „literatură de frontieră”, „proză de aventuri”, „epic de vacanţă”, neasumabil carevasăzică de marele „canon” artistic. Eroare, desigur. Nici un tip de literatură – atât timp cât este literatură adevărată, autentică, rezistentă la proba esteticului – nu are cum să fie „de frontieră”. Iar lucrul ce trebuie spus răspicat despre creaţia (fascinantă adesea) a lui Radu Ciobotea este că e, indiscutabil, literatură. Literatură „de capă şi spadă”, de „aventuri”, de „concediu” – numiţi-o cum doriţi! -, dar, categoric, literatură. Un model de literatură, repet, aproape inexistent la noi. Plasată în epoca lui Ştefan cel Mare, vasta naraţiune de faţă intră, la prima vedere, în clasa „romanelor istorice”, unde comparaţia cea mai rapidă s-ar face cu Fraţii Jderi, capodopera lui Sadoveanu. Totuşi, citind atent, realizezi că textul celor două volume iese semnificativ din tiparul acestei categorii, mergând înspre scriitura cinematografică, atât de apreciată în spaţiul postmodernităţii euro-americane.

Aici cadrul istoric, deşi minuţios documentat, este depăşit, cititorul asistând la un transfer rafinat către proza fantastică, romanul internaţional şi epicul iniţiatic. Nu aş exclude nici palierul parabolic ce trimite, subtil, la lumea prezentului. Eroul cărţii este Capitanul Cosmin Oană, om de încredere al lui Ştefan şi lider al unei societăţi secrete de cavaleri, „Apărătorii”, menită să protejeze Moldova şi pe domnitorul ei. Şcolit la Padova, căsătorit cu o contesă veneţiană, căpitanul a fost iniţiat în oculta „Apărătorilor” pe plan mondial şi nu doar în spaţiul restrâns autohton. Cartea devine astfel mai stratificată decât lasă impresia iniţial. „Apărătorii” (identificaţi de semnul Scutului şi al Spadei) se află, de fapt, în luptă secretă cu „Cuceritorii” (personalizaţi de semnul Şarpelui şi al Săgeţii) la nivelul întregului mapamond. Ca atare, intriga volumelor se desfăşoară pe mai multe continente. Ajungem, de la spadasinii italieni, prin intermediul luptătorilor mongoli, la sofisticaţii practicanţi ai artelor marţiale nipone. O călătorie iniţiatică extraordinară, prilejuită de Oană şi cei doi fii ai lui, Alexandru şi Ştefănel, despărţiţi de istoria tulbure a planetei. V-aţi imaginat vreodată un luptător Ninja moldovean, răzeş din secolul al XV-lea? Ei bine, dacă nu, îl găsiţi – excelent argumentat şi credibil construit – în acest roman spectaculos. Apărătorii trebuie, neaparat, ecranizat! Cu scenariştii, regizorii şi finanţatorii potriviţi, va da naştere unei super-producţii hollywodiene capabile să pună istoria românească pe harta lumii.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi