Creangă 2.0: Iată ce s-a întâmplat cu capra iezilor după ce a ars lupul!

De aici, istorisirea, care era presărată cu limbajul specific al lui Creangă şi cu trimiterile către povestirea originală, capătă un iz puternic-modernist, dar cu multe trimiteri către felul în care alte puteri decid soarta Basarabiei, iar românii de peste Prut se luptă pentru a-şi păstra luciditatea. Oamenii care vedeau cum apăreau dracii erau închişi în beciuri, băgaţi în trenuri şi duşi departe în robie, ca să „îngheţe, să nu mai poată vedea ziua de mâine“, iar ţara era cuprinsă de atât de mult întuneric încât nici dacă ar fi avut turbinca, Ivan crede că nu l-ar fi ajutat. Referirile la colectivizare sunt înlocuite însă treptat cu cele făcute la exodul basarabenilor: văzând că sunt şi alţii care se luptă cu dracii la fel ca Turbincă, acesta trece oceanul, în America, unde găseşte alţii ca el, plecaţi acolo să lupte şi ei. Tot acolo îi găseşte şi pe cei doi fraţi din serialul Supernatural, care vânează draci virtuali, şi Ivan Turbincă învaţă şi diferenţa dintre un concert rock şi o adunătură drăcească.

Punguţa cu doi bani, cu găina protagonistă

„Punguţa cu doi bani 2.0“ are în ea poate la fel de mult tâlc ca istorisirea originară a lui Creangă. Lavinia Branişte povesteşte cum găina, reînviată de la finalul poveştii scriitorului din Humuleşti, stă în curte cu baba şi jinduieşte la puterile cucoşului, care se plimbă prin sat şi adună toate lighioanele pentru curtea moşului. Baba jinduieşte şi ea, dar e mulţumită să aibă găina şi ouăle pe care i le face, mai ales că îşi curăţa singură coteţul. În povestea sa, Branişte ironizează cu tâlc multe dintre capcanele în care cad bătrânii de astăzi. Vorbeşte despre cum baba stă lipită de televizor unde ascultă „ştirile acelea mereu zăpăcitoare“, dar care dezbat mereu „pensia şi iar pensia“, dar concluzionează că „baba nu înţelegea niciodată dacă o să crească sau o să se taie“.

Scriitoarea se îndreaptă şi către copii, fiindcă găina ajunge să plece într-o călătorie de formare, după ce ajunge să oblojească cucoşul care îşi pierduse penele magice ce atrăgeau alte animale după ce a luat bătaie de nu l-a recunoscut nici moşul. Cocoşul o trimite să îl ajute să-şi recapete strălucirea, dar în drumul ei, găina îi capătă puterile şi atrage toate privirile, fiind de departe cea mai frumoasă din pădure. Dar frumuseţea, reiese din carte, cu cât ţi-o doreşti mai mult, cu atât nu e ce te aştepţi. „Abia atunci găina avea sa afle ce înseamnă să fii frumos şi să ai succes la public fără să faci nimic“, spune povestea, când găina e cocoţată pe o căpiţă de fân neştiind cum să scape de toţi cucoşii peţitori şi animalele hipnotizate care o venerau.

Capra cu trei iezi, o poveste despre remuşcare şi moralitate

În „Capra cu trei iezi 2.0“, dramaturgul Matei Vişniec continuă povestea caprei şi a singurului ied, cel mic, rămas în viaţă. Moralitatea, remuşcările şi consecinţele imediate şi nebănuite ale deciziilor luate sub impulsul momentului sunt temele prezente în cele 30 de pagini ale istorisirii. Măcinaţi de coşmaruri în primele zile după ce lupul arde de viu în groapa săpată de capră în propria curte, cei doi protagonişti ai poveştii se târăsc de la o zi la alta. Iedul, de teama celor văzute, iar capra, măcinată de remuşcarea că l-a omorât pe lup. Până şi cântecul fredonat de iezi în prima carte „Trei iezi cucuieţi“, este înlocuit în poveste cu un refren pe care capra i-l cântă noaptea iedului cel mic, ca să-i alunge frica de lup. Privită cu mintea unui adult, povestea lui Creangă are note negre, însă, după cum spune însuşi Matei Vişniec, violenţa din povestea lui Creangă nu e element central, e într-un fel inevitabilă şi ambalată într-un limbaj care a intrat în istoria literaturii.

În povestirea lui Vişniec, capra este urmărită de remuşcări, ajunge să „umble colo-colo ca o stafie“ şi să se întrebe: „Trebuia să mă port cu tine cu aceeaşi sălbăticie cu care te-ai purtat tu cu mine?“. Matei Vişniec merge mai departe şi introduce în povestire mai multe personaje episodice. Ursul, starostele pădurii, o judecă pentru ce a făcut, iar lupoaica, nevasta lupului, leagă o prietenie strânsă cu capra, în ciuda rugăminţilor iedului cel mic, care, între timp, a crescut şi a ajuns la şcoală. Dintre toate cele cinci volume, „Capra cu trei iezi“ este de departe cel mai bine plasat în universul lui Creangă şi e scris cu acelaşi tâlc, aceleaşi expresii şi istorisiri care-ţi lasă senzaţia că e doar un nou capitol al aceleiaşi povestiri originare.

Prostia omenească, cu aluzii la prezent

„Prostia omenească“ a lui Bogdan-Alexandru Stănescu ia lucrurile exact unde le-a lăsat Creangă. Bărbatul, întors din lume după ce a văzut că prostia e ca o ciumă, răspândită peste tot, e mulţumit de familia sa până când băiatul creşte mare. Zece ani trec, iar bărbatul descoperă că „copilul din covată s-a făcut un ştrengar voinic ca ta-su şi prost ca mă-sa“. Văzându-l cum încerca să mulgă câinele din curte, care nu era căţea, bărbatul îşi pune mâinile în cap şi pleacă în lume din nou.

În lume, se întâlneşte cu unul dintre dracii ţinuţi în turbincă chiar de Ivan Turbincă şi izgonit de Sacaraoschi din iad tot pe motiv de prostie. Scăpându-l de legătoria care-l prinsese de copac, bărbatul primeşte de în schimbul sufletului său nişte botfori fermecaţi, încălţări care-l pot duce acolo unde-i vrea inima. Aşa că bărbatul porneşte spre oraş, moment în care începe cu adevărat povestea lui Stănescu. Ajuns în „oraşul mare“ unde n-a nimerit niciodată a se duce, găseşte oameni care se îmbrăcau care cum apucaţi, căruţe din fier care merg una în spatele alteia şi oameni care se înjură, „deşi nici unuia nu-i trecea prin cap să lase căruţa-n drum şi să o ia pe jos“, oameni care intrau în case puse una peste alta, înghesuite, fără ogradă şi fără verdeaţă şi trăiau în cutii ca albinele în stupi, iar pentru concediile de două săptămâni pe care şi le iau vara munceau un an de zile. Sătul de tot ce vede acolo, bărbatul vrea iarăşi să se întoarcă la familia lui de acasă, fiindcă „prostie mai mare nu a văzut nicicând“, dându-şi seama că între iad şi oraşul în care a ajuns nu era nicio diferenţă.

Harap-Alb îşi continuă aventurile

Harap-Alb, de Veronica Niculescu, se apropie cel mai mult de varianta unui basm pe înţelesul copiilor de toate vârstele. Şi acesta continuă istorisirea lui Creangă, cu Harap-Alb care era deja împărat, cu pace în regat, dar care nu putea avea un copil şi care, pentru a avea copilul respectiv, trebuie să lupte să desfacă un blestem, se întâlneşte şi cu prietenii săi: Ochilă, Gerilă, Păsărilă, Setilă şi Păsări-Lăţ-Lungilă. Farmecul basmului e dat şi de întâlnirea vechilor personaje, de la prietenii lui Harap-Alb şi până la Sfânta Duminică, cât şi prin descoperirea unor noi „duşmani“ cu tâlc. Plină de mesaje despre cum binele învinge răul, povestea lui Veronica Niculescu îl aşază pe Harap-Alb într-o continuitate cu povestea lui Creangă şi leagă foarte bine cele două lumi până le contopeşte, fiind asemănări şi de limbaj, şi de logică sau cursivitate a poveştii. Este una dintre cele două cărţi care se termină şi cu finalele clasice ale basmelor, cu improvizaţia scriitoarei – „şi-am încălecat pe-o lingură, că fără poveste am rămas cam singură“.