După 20 de ani lucraţi la Eon, Sebi Ghilan s-a mutat cu familia în Italia, ca orice român în căutarea stabilităţii financiare. „Am plecat un pic “pe” Italia, dar a fost catastrofă cu munca pe acolo. Nu am găsit de lucru, nu ştiu, pur şi simplu am făcut toate meseriile pământului, numai de electricitate nu m-am ocupat. DJ de radio am fost, la Asociaţia Română Flacăra din Torino am fost director de comunicare, am fost de toate, doar ca electrician nu am găsit de lucru. În 2006, mi-am luat o maşină din Germania şi aşa am cunoscut un tip care avea firmă de instalaţii electrice, dar n-avea decât doi angajaţi pe atunci”.

Au urmat 10 ani de viaţă petrecuţi în Germania. Apoi în Austria. În 2022, a pus capăt pribegiei şi s-a reîntors în Iaşi. Soţia şi fiul lui au rămas însă, deocamdată în Austria. Antreprenoriatul din România nu le oferă încă certitudinea că pot supravieţui aici. Afacerea cu montajul de panouri fotovoltaice ar putea fi şansa lor pentru o viaţă mai bună, simte Sebi, însă să răzbeşti ca om de afaceri nu e tocmai floare la ureche.

“Eu visam la Germania, dar visam aşa, ca un vis frumos, nu ştiam la ce să mă aştept. Nu-i rău de trăit, nu-i rău, dar tu, venind din afară, ca străin, oricum eşti privit de sus. Asta-i povestea tuturor românilor, nu-i numai povestea mea. Bine, eu am fost, să zicem, un caz fericit, că am făcut doar electricitate şi acolo, în şantierele din Germania, nu a fost cazul să fiu umilit sau să lucrez din greu. Aveam program fix, salariul – salariu, totul ca la carte. Asigurări, carduri, totul tot, cum fac nemţii. Pot spune că am fost băiat norocos la faza asta. Am pornit-o aşa, întâi prin mijlocul Germaniei, am ajuns prin la Karlsruhe şi tot aşa, până la Munich, apoi m-am dus în Austria. Am stat doi ani şi acolo, mi-am cumpărat o casă. Dar dorul de casă te omoară. Dorul de mâncarea de acasă, dorul de familie, de prieteni. Stai cât stai acolo, dar “te duci cu capul”, devii ca ei. Ei sunt ca roboţii şi am devenit şi noi roboţi pe lângă ei. Casă – serviciu, casă – serviciu, serviciu-casă. Duminica mă mai salvam, pe la biserică, mă mai duceam să mă mai întâlnesc cu români. Şi asta-ţi e viaţa în străinătate”.

La finalul lui 2022, Eusebiu Ghilan a deschis la Iaşi o firmă de instalaţii electrice, Cella Electrotehnic SRL şi a început să facă planurile de reîntoarcere a întregii familii acasă. “Unii se chinuie să plece, noi ne chinuim să ne întoarcem”, spune el. În timp ce lui îi revine sarcina de a pune pe picioare firma în care speră să i se alăture şi fiul său, ca partener, soţia şi fiul muncesc în Austria ca să susţină firma din Iaşi.

“Când se întoarce, fiul meu vrea să facă aceeaşi facultate ca şi mine, să se ocupe şi el de instalaţii electrice, că a lui e moştenirea. Acum munceşte împreună cu soţia mea la o fabrică de piese de avioane din Austria. Şi nu-i numai firma, dar mai avem o casă de achitat acolo – am cumpărat o locuinţă, ca să nu stăm cu chirie. Mai avem şi pe aici nişte proiecte. Aşa că imediat ce am venit mi-am luat un apartament în Valea Lupului şi m-am apucat treabă. Nu am stat cu mâna-n sân. M-am înscris în Asociaţia Electricienilor din România, care e recunoscută la nivel de ţară şi chiar european. Ei au făcut cursuri de montare a panourilor fotovoltaice. M-am autorizat pe fotovoltaice, mi-am înrămat frumos autorizarea, mi-am găsit băieţi, că greu e cu oamenii”.

„Pe parcursul unui an am avut 25-26 de angajaţi”

A fost deja momentul când Eusebiu a trebuit să se readapteze la realitatea românească: “Eu am crezut că e problema mea, dar nu, e o problemă naţională, am aflat după ce m-am plâns pe la toţi că nu găsesc oameni să angajez. Am pus cu totul la punct, cu securitatea şi protecţia muncii, vize medicale, totul. Şi am zis, hai să facem treabă. Numai că atunci când am avut oameni, n-am avut de lucru, iar când am avut de lucru, n-am avut oameni. Şi când am avut de lucru şi oameni, am constatat că nu se lucrează. Stai tot timpul cu gura pe ei, dar când nu eşti acolo, fac ce vor: “A plecat fraierul? Bun, hai să ne vedem de TikTok, de ţigări, cu toate astea”. Eu am găsit vreo 25 de chiştoace într-o sufragerie şi m-am îmbolnăvit. Mi-am imaginat că o să vin în România şi o să fac o echipă aşa de, vreo zece oameni, cinci şi încă cinci, că o să am două echipe pentru lucrări pe instalaţii electrice. Eventual şi pe fotovoltaice. Dar m-am izbit de problema asta. Pe parcursul unui an am avut 25-26 de angajaţi. Am angajat de toate categoriile, de la cei mai tineri la cei mai bătrâni, începând de la 19 ani până la 56 am avut unul, de toate studiile, electricieni, maiştri, ingineri. Acum am unul care e de mai mult de un an, restul nu au stat mai mult de trei luni. Le-am spus “păi nu e corect ca doamna mea să muncească în Austria ca să vă plătească vouă salariul şi voi să staţi la ţigar㔄.

După un an de antreprenoriat, Eusebiu a reflectat la mersul propriilor afaceri: “Am tras o linie după un an de zile şi am văzut că ori cu zece oameni, ori cu cinci, tot atâta treabă fac. Aşa că am schimbat strategia: mai mult de cinci nu mai angajez. Ca să ţii o firmă de asta în viaţă îţi trebuie lucrări. Lucrări, nu să te duci la un coteţ şi pui un bec. Trebuie lucrări bazate, ca să ţii salarii. Statul te rupe în două, ANAF-ul te sparge, nu mai ştii pe unde să apuci. Doamna mea mi-a zis: “Dacă nu merge aşa….” (n.r. schimbăm foaia, se subînţelege continuarea din mimica lui Eusebiu”.

Branşamentele nu se mai fac ca pe vremuri

O a doua problemă întâmpinată de omul de afaceri reîntors în ţară după o perioadă lungă petrecută în străinătate a fost aceea a autorizaţiilor. A hârtiilor în general pe care trebuie să le obţină pentru ca firma sa să poată funcţiona, apoi a celor pentru activitatea de montaj a panourilor fotovoltaice, dar şi pentru cea de electrician: „În străinătate m-au întrebat: “Ce ştii să faci?” “Electricitate”. “Hai!”. Aici, trebuie să fii autorizat şi răs-autorizat şi răs-autorizat. Nu aveam de muncă, dar aveam o grămadă de autorizaţii”.

La pachet a venit şi a treia dificultate – reglementările în domeniul său s-au schimbat în ultimii ani, aşa că a trebuit să le înveţe. Sau să-şi găsească oameni care să-l ghideze: „Multe chestii s-au schimbat în lipsa mea. Eu ştiam anumite proceduri. M-am trezit că m-am apucat să fac un branşament prin Tătăraşi, cum făceam pe timpuri, până seara aveam lumină. Bafta mea a fost că a venit un fost coleg de la EON şi mi-a zis “Băi, ce, eşti nebun? Trebuie autorizat la primărie. Ai băgat hârleţul aici, pe trotuar, ai făcut cealaltă, trebuie autorizat”. A durat trei luni până am obţinut autorizaţiile. Iar acum m-a sunat băiatul care îmi face dosarele, că îmi trebuie de la Citadin o autorizare. Am depus hârtiile şi am zis “Gata!”. Dar cică nu, nu-i gata”.

A montat panouri şi la Antibiotice

Speranţa unui succes în afacerea sa cu Cella Electrotehnic vine din direcţia energiei produsă cu panourile solare (ca o ironie a sorţii, sediul social al companiei este pe Strada Luminii din Valea Lupului). Iar Eusebiu Ghilan e atât de convins de economia şi de impactul pozitiv al acestor panouri asupra mediului şi asupra propriului buzunar, încât vrea şi el să devină independent energetic: „Eu mi-am achiziţionat şi o bucată de teren de 2000 de metri la Hlincea şi vreau să-mi pun panouri, sa fiu independent energetic. Şi am văzut că tot mai mulţi ieşeni încep să conştientizeze că e bine să-şi obţină independenţa asta energetică. Am montat şi la Antibiotice aici, în Iaşi, pe halele de acolo. În două luni am pus panouri, când am pus tot anul. În afară de lucrarea de la Antibiotice am mai avut firme private dar şi clienţi persoane fizice care ne-au contactat”.

Viitorul e luminos, ar putea spune un antreprenor deja bine poziţionat pe piaţa din Iaşi, aşa cum sunt majoritatea firmelor din lista de 15 care au fost validate pentru montajul panourilor fotovoltaice în programul Casa Verde. (vezi tabelul)

Dar şi pentru firme mai mici, cum e Cella Electrotehnic, anul 2024 ar putea fi plin de proiecte, crede Ghilan, care deja a intrat în contact cu firmele mai mari din domeniul său şi le-a propus colaborări, în cazul în care acestea ar fi supra-solicitate.