Organele de constatare puteau lua interogatorii, audia martori, cerceta biletele de liberă circulație și actele de transport. De asemenea, puteau face descinderi și perchezitii, cu autorizația parchetului (dar, fără avizul judecătorului de instrucție). În caz de flagrant-delict, când urgența cercetărilor era „de natură esențială“, nu mai era necesară autorizația parchetului, dar „descinderile și perchezițiile se vor efectua în asistenta unui ofițer de poliție judiciară, solicitat în scris în acest scop de către organul fiscal.

În anul 1938 efectele Marii Recesiuni se cam stinseseră și tot acum avea să apară o nouă Constituție. Prin aceasta, atribuțiile Legislativului au fost masiv diminuate în favoarea Executivului. Regele Carol al II-lea („Capul Statului“) avea inițiativă legislativă deplină și putea respinge orice lege, după cum, la fel de bine, putea convoca și dizolva Parlamentul. Tot acesta, avea posibilitatea să numească o parte din membrii Senatului sau să numească/revoce orice ministru. Chiar dacă în timpul domniei Regelui Carol al II-lea (8 Iunie 1930 – 6 Septembrie 1940) regăsim accente dictatoriale și s-a dezvoltat cultul personalității, totuși trebuie reținut că acesta „a avut o contribuție importantă la crearea de noi instituții ale statului, în acord cu dezvoltările politice și economice din Europa, precum și la îmbogățirea patrimoniului construit. De numele său sunt legate Arcul de Triumf, statuia ecvestră a Regelui Carol I din Piața Palatului, Muzeul Satului, lacurile de la Herăstrău și Băneasa, Gările Regale Băneasa și Sinaia, Universitatea Națională de Apărare, primării, universități, colegii și licee, catedrale, biserici și mânăstiri (…).“ (https://casamajestatiisale.ro/familia-regala/istorie/regele-carol-al-ii-lea).

Citiți aici integral ediția Ziarul de Business nr. 6

Aplecându-ne doar asupra modului cum a fost văzută necesitatea combaterii evaziunii fiscale în epocă, aducem în discuție, pe scurt, legea în materie, promulgată prin Înalt Decret Regal (Sinaia, 17 Octombrie 1938). Mai exact, este vorba despre Legea 3600 din 17 Octombrie 1938 privind unificarea procedurii fiscale (Monitorul Oficial nr. 246 din 22 Octombrie 1938). Aceasta prevedea norme comune de stabilire și de judecare a infracțiunilor la legile fiscale, a căror executare era dată în sarcina Ministerului de Finanțe și a Administrației Comerciale a Monopolului Vânzării Alcoolului și a Taxelor de Consumație pe Băuturi Spirtoase. Se considera că o singură procedură de constatare a infracțiunilor și judecare a lor, „va însemna o muncă mai ordonată și mai rodnică“ în contextul „rolului tot mai important pe care îl au în viața Statului legile care creează taxele și impozitele.“ (Raport către Regele Carol al II-lea, întocmit în susținerea legii, semnat de „prea plecații și prea supușii servitori“, Președintele Consiliului de Miniștri, Miron Cristea, Patriarhul României, Ministrul finanțelor, Mircea Canciov, Ministrul justiției, Victor Iamandi).

Textul legii în discuție (Nr. 3600 din 17 Octombrie 1938 privind unificarea procedurii fiscale) viza atât constatarea și judecarea infracțiunilor, cât și executarea creanțelor Statului. Privitor la caracterul proceselor-verbale, acestea puteau fi preliminare (constatau elementele unei infracțiuni, fără însă a o sancționa) sau definitive. Constatarea infracțiunilor era dată în sarcina organelor de inspecție și control, prevăzându-se pentru minister, dreptul de a autoriza în mod special pe orice funcționar al său cu constatarea unei infracțiuni. Funcționarii astfel autorizați își desfășurau activitatea în limitele atribuțiilor lor teritoriale, care – prin delegație special – puteau fi extinse. Procedura premergătoare încheierii procesului-verbal de constatare a infracțiunii prevedea că organele de inspecție și control „vor putea lua interogatorii, audia martori, cerceta biletele de libera circulație și actele de transport. De asemenea, ele vor putea face descinderi și perchezitii. Pentru efectuarea descinderilor și perchezitiilor este necesară autorizația parchetului, fără a se lua și avizul judecătorului de instrucție. La descinderi și perchezitii nu va asista niciun reprezentant al parchetului. Ele se vor efectua de funcționarii fiscali, dar numai dintre aceia îndreptățiți a încheia procese-verbale definitive de infracțiune.“ (Art. 7). Foarte important, în caz de flagrant-delict, când urgența cercetărilor era „de natură esențială“, nu mai era necesară autorizația parchetului, dar „descinderile și perchezițiile se vor efectua în asistența unui ofițer de poliție judiciară, solicitat în scris în acest scop de către organul fiscal.“ (http://www.monitoruljuridic.ro/act/lege-nr-3-600-din-17-octombrie-1938-privind-unificarea-procedurii-fiscale-emitent-parlamentul-publicat-n-monitorul-oficial-37604.html).

Respectiva asistență nu era necesară în cazul celorlalte acte de procedură – interogatorii, audieri de martori, încheieri de procese-verbale etc. Atunci când legea prevedea și pedeapsa confiscării, aceasta măsura se lua chiar prin procesul-verbal de constatare a infracțiunii, care presupunea efectuarea unor mențiuni ca atare. Apelarea respectivului proces-verbal făcea ca Ministerul de Finanțe să poată totuși dispune vânzarea mărfurilor confiscate, dar numai prin Sindicul Bursei. Contravaloarea acelor mărfuri se consemna, iar recipisa se păstra de minister, care urma să o elibereze părții condamnate prin procesul-verbal (în cazul în care procesul-verbal rămânea definitiv anulat de justiție prin epuizarea tuturor căilor de atac). Evident, nu se puteau vinde acele mărfuri confiscate, a căror valorificare era interzisă prin legi speciale (ex. zaharina). Legea asupra căreia ne-am îndreptat aici atenția a avut în vedere și că „unii contribuabili de rea credință, în căutarea oricărui mijloc de fraudare a fiscului, au pus în practică un mijloc ingenios pentru a scăpa de plata impozitelor“.

Frecvent, aceștia procedau la radierea firmei lor, înscriind apoi o altă firmă pe numele unei persoane interpuse, care „prelua“ întreg activul, iar Fiscul nu mai putea urmări astfel vechea firmă. Tocmai de aceea, pentru a preîntâmpina asemenea sisteme de fraudă, s-a prevăzut ca nici o firmă să nu mai poată fi radiată fără a face dovada plății la zi a tuturor debitelor provenite din impozite, taxe și amenzi de orice natură. Pe de altă parte, s-a introdus și dispoziția potrivit căreia „cesionarul unei întreprinderi este solidar răspunzător – răspunderea solidară neputând depăși valoarea reală a întreprinderii – cu cedentul pentru impozitele comerciale, industriale și cifra de afaceri ale acestuia pe ultimele șase luni.“ Totuși, spre a nu menține pe cesionar într-o stare de incertitudine prelungită, răspunderea sa înceta „dacă fiscul nu întreprindea nici un act de urmărire cu dată certă în termen de trei luni de la data când a putut lua la cunostință de cesiunea intervenită.“ (Raport către Regele Carol al II-lea, întocmit în susținerea legii). Nu există prea multe consemnări din epocă asupra benefiilor efective aduse de această lege. Dar ceea ce este sigur e faptul că s-a încercat (măcar) a se da o garanție contribuabililor onești că nu se îngăduie celor de rea credință să comită niciun fel de acte/fapte de „evaziune de la obligațiunile lor fiscale“.