George Russell – Cornel Ţăranu: tradiţie versus experiment = valoare

Am citat titlurile a trei cărți scrise de compozitorul, dirijorul, fascinantul îndrumător al tinerelor generații pe calea înțelegerii artei sonore, Leonard Bernstein. Nu prea demult, în 2017, a fost sărbătorit peste tot în lume ceea ce putem numi un secol de tinerețe a jazzului (atunci a apărut primul disc ce atesta din punctul de vedere al audiției existența și succesul acestui gen), la 23 iunie 2023 se va rotunji veacul trecut de la nașterea compozitorului, teoreticianului, pianistului George Russell, cu trei zile în urmă s-a încheiat viața pământeană a compozitorului, profesorului Cornel Țăranu. Alăturarea acestor momente nu este forțată pentru că firul conducător al domeniilor artistice aflate în discuție a fost, a rămas noutatea, experimentul, depășirea granițelor (nu numai muzicale), aflarea valorii.

Despre ascensiunea spectaculoasă a jazzului de la afacere la formă complexă de artă au vorbit, au scris în special istoricii, muzicologii. Încălcarea vremelnică, mai mult sau mai puțin întâmplătoare, a regulilor acceptate pe teritoriul unor genuri muzicale considerate antagoniste a fost privită înainte de Al Doilea Război Mondial ca o excepție. Spre exemplu, în anii ’40 din secolul trecut, autorii formulelor publicitare l-au denumit pe americanul Benny Goodman „regele swingului”. E adevărat, Benny Goodman avea o tehnică de cânt impecabilă, o expresivitate ardentă sau discretă, în funcție de caracterul pieselor din repertoriul muzicii pop americane a vremii (adică jazzul), dar „regele” stăpânea cu autoritate și domeniul solisticii academice. A oferit publicului cam tot ce s-a compus pentru instrumentul său, clarinetul, de la partituri concertistice și camerale de Mozart la opusuri de referință ale repertoriului modern, cum sunt cele semnate de Béla Bartók, Igor Stravinski, Francis Poulenc sau Leonard Bernstein.

Înnoirile radicale au atins lumea jazzului mai întâi în patria sa dintâi, America de Nord, spre sfârșitul deceniului 1941-’50 apărând diferența între muzicanți și muzicieni. Ieșirea din plutonul swingului dansant a fost gestul iconoclast, deplin justificat al trompetistului Miles Davis, corifeu al stilului cool (nu atât „răcoros”, cum a fost tradus în limba română decenii la rând, ci „relaxat”, „decontractat”). Davis și-a aflat parteneri de concepție în instrumentiști improvizatori ca și el, în compozitori și teoreticieni cu o solidă educație clasică, academică. Termenul „clasic” fiind justificat de prezența titanilor creației europene Bach, Mozart, Haydn, Beethoven în repertoriul tinerilor care aveau să devină rapid nume de dicționar în lumea jazzului: John Lewis, George Russell, Bill Evans. Influența lui George Russell asupra muzicienilor care au marcat evoluția jazzului modern a fost recunoscută încă din anii 1948-1953 pentru că și Miles Davis cu al său disc-etalon „Kind of blue”, și John Coltrane cu discul de colecție „A Love Supreme” au fost adepții modalismului – prin care era privilegiat climatul armonic al creațiilor cu pondere variabilă a improvizației și predeterminării în partitură. Au trecut șapte decenii de la publicarea volumului „Lydian Chromatic Concept of Tonal Organization”, cercetare fundamentală pentru toți inventatorii jazzului modern, opus ce și-a păstrat importanța teoretică, în egală măsură efectul asupra ascultătorului interesat și de jazzul cu idei, nu numai de cel hedonist. Foarte sintetic expus, modalismul a rămas de-a lungul deceniilor calea de acces și la tradiția muzicală din alte spații etnografice, cum sunt Orientul, Asia, nordul și estul Europei, astfel cristalizându-se stilul rezistent în timp etnojazz. Iată de ce personalitatea multivalentă a lui George Russell merită studiată de cei ce se consideră aficionados ai jazzului, și de profesioniști.

Tradiție versus experiment a fost interferența care l-a obsedat în sensul superior al cuvântului și pe compozitorul, profesorul, publicistul, muzicologul – omul ideilor Cornel Țăranu. Dacă domeniile compoziției, al pedagogiei sunt des amintite în toate tipurile de media acum, după Plecarea sa dincolo de zare, cred că se cuvin luminate și două contribuții importante la care nu se fac referiri: publicistica muzicală, organizarea schimburilor de valori românești cu centrele iradiante ale culturii muzicale moderne.

Cornel Țăranu a practicat intens, ani mulți, publicistica sub forma cronicii. Chiar dacă avatarurile ideologice au afectat mai mult sau mai puțin obiectivitatea multor cronicari, valoarea comentariilor din deceniile trecute rămâne aproape neatinsă ori intactă când au fost scrise de muzicologi și compozitori cu pregătire ireproșabilă, cultură și cult al adevărului. Cornel Țăranu a fost parte indestructibilă a acestei categorii. Astăzi, când importanța și rolul cronicii muzicale permanente a scăzut, opiniile obiective ale cronicarilor de altădată rămân documente prețioase pentru cel interesat să studieze istoria muzicii din România. Difuzate frecvent în cea mai importantă revistă culturală din anii ’60-’70, „Contemporanul”, în publicația de specialitate „Muzica”, opiniile lui Cornel Țăranu au fost argumentate prin cultura muzicală profundă plămădită cu personalități ale componisticii și pedagogiei: Sigismund Toduță, Olivier Messiaen, Nadia Boulanger, György Ligeti sau Bruno Maderna.

Contactul cu muzicienii amintiți i-a nutrit permanent interesul pentru actualitatea tehnicilor de compoziție, a ideilor și stilurilor muzicale moderne, dar nu numai în interes personal, ci spre a le conecta la viața creatorilor, a interpreților de acasă. Înființarea ansamblului Ars Nova (1968), a festivalului Cluj Modern (1995) nu au avut însemnătate doar pentru burgul transilvan în care a trăit și a activat viața întreagă, ci pentru toată lumea muzicală românească, deoarece instrumentiștii clujeni au concertat deseori pe scenele din țară, au înregistrat discuri, au propagat creația autohtonă în turneele internaționale. Iar festivalul „Cluj Modern”, al cărui director artistic a fost, s-a constituit ca un pod peste apele învolburate ale muzicii academice moderne, din care au fost salvate spre audiție și studiu creații valoroase aparținând compozitorilor români de acasă, din diaspora, aparținând unor autori de valoare prima dată ajunși în sălile noastre de concert.

Dintre toate realizările lui Cornel Țăranu se impun menționate lucrarea teoretică Enescu în conștiința prezentului (1969) susținută într-o epocă ce nu cunoștea industrializarea doctoratelor, finalizarea unor lucrări lăsate de George Enescu în manuscris (părțile I și IV din Simfonia a V-a), Capriciul român pentru vioară și orchestră, poemul simfonic „Strigoii”. Textele compozițiilor proprii, interesul constant pentru jazz (ne-am întâlnit de mai multe ori la Festivalul Internațional de la Sibiu), comentariile succinte, substanțiale, ce armonizau pe coala de hârtie sau în prezența microfonului cultura, obiectivitatea, spiritul sintetic, simțul umorului – totul reprezenta un spirit profund, efervescent, stimulant pentru cei tineri, a cărui dispariție lasă loc celui mai adânc regret.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor