Medicii ieşeni care au renunţat la salarii regeşti: “Nu vreau să am trei maşini şi casă cu cinci etaje“

Medicii anestezişti au fost consideraţi de-a lungul timpului că fac parte din categoria medicilor pe care România nu reuşeşte să îi convingă că aici merită să practice medicina învăţată în timpul facultăţii.

Criza de medici specialişti în Anestezie şi Terapie Intensivă (ATI) a fost ani la rândul pusă pe seama salariilor mici, majoritatea găsindu-şi locuri de muncă mult mai bine plătite în străinătate, deşi trebuiau în acelaşi timp să renunţe la cei rămaşi acasă şi să salveze bolnavii altor ţări.

Dr. Vlad Hârtie, medic specialist ATI, şi dr. Anca Rotaru, medic primar ATI, amândoi de la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi sunt medici tineri care au ales să rămână în ţară să profeseze, deşi vedeau în urmă cu câţiva ani că majoritatea colegilor plecau în străinătate pentru a putea face ceea ce au învăţat.

Munca lor se împarte zi de zi între sala de operaţie şi pacienţii din cadrul secţiei, de care trebuie să aibă grijă, să îi monitorizeze şi pentru care speră de fiecare dată că se poate face mai mult.

Aici, spun ei, ajung cele mai grave cazuri, aflate la limita dintre viaţă şi moarte, de la victime ale accidentelor rutiere, cu grave traumatisme, la pacienţi care au suferit accidente vasculare cerebrale şi pacienţi care din cauza bolii neurologice dezvoltă probleme de sănătate, fiindu-le dificil chiar şi să respire.

Măririle salariale au stopat din migraţie

„Dacă nu aş putea să îmi câştig un venit satisfăcător, nu aş ezita şi aş pleca în străinătate. Decât să aştept ceva din partea bolnavului mai bine plec“, povesteşte dr. Vlad Hârtie, un medic tânăr anestezist care a rămas în ţară cu ideea de a schimba măcar o parte din problemele sistemului sanitar.

Medicul susţine că, deşi în România a existat o criză de personal în rândul anesteziştilor, ce se întâmpla acum şase ani nu mai este valabil şi acum, măririle salariale din anul 2018 reuşind să îi convingă pe tinerii medici să rămână aici.

Recunoaşte că salariile mici erau într-adevăr un motiv destul de puternic pentru medicii tineri, însă acum, crede el că am ajuns într-un punct în care ar trebui să înceteze practica „plicului“ din partea pacienţilor.

„Eu consider că sunt remunerat în mod corect acum şi regret că încă ne confruntăm cu probleme de acest gen. Totuşi, faţă de acum patru ani numărul pacienţilor care dau atenţii a mai scăzut, însă trebuie să dispară categoric. Nu am făcut medicina pentru bani, nu vreau să am trei maşini şi casă cu cinci etaje“, este de părere medicul.

Îşi aminteşte de cazul unei paciente care înainte de o operaţie a încercat să îi ofere o sumă de bani şi pe care a refuzat-o atât de categoric încât femeia a început să plângă şi a spus că nu s-a mai simţit niciodată atât de ruşinată.

„Cred că cel mai important este ca medicina să fie o vocaţie, ca în momentul când alegi să urmezi facultatea şi mai ales ATI să nu o faci pentru bani. Sunt modalităţi nenumărate de a câştiga bani cu un stres mai mic şi cu posibilitatea de a avea o viaţă familială normală, pentru că noi facem nişte sacrificii imense pe plan familial. Patologia şi starea critică a pacienţilor solicită întreg personalul şi aici mă refer la toată echipa de la infirmieri, asistenţi, medici, şefi de secţie, toată lumea trebuie să se implice astfel încât prognosticul să fie unul cât mai bun. Este un consum psihic foarte mare“, spune medicul explicând în acelaşi timp de ce nu a ales să urmeze chirurgia.

Având doi metri înălţime, să stea în picioare ore întregi în sala de operaţie ar fi fost mult mai greu. Încă de la început, dr. Hârtie a ales să facă Facultatea de Medicină pentru că şi-a dorit să ajute oamenii şi a considerat că este acea meserie în care nu ai timp niciodată să te plictiseşti, mereu existând situaţii şi cazuri noi.

Recunoaşte că atunci când a dat examenul de rezidenţiat a ales să facă ATI tocmai cu ideea de a pleca în străinătate.

„Iniţial am vrut să plec nu pentru că erau foarte prost plătiţi medicii, ci ca să scap de un sistem corupt. Am avut de-a face cu sistemul medical ca pacient în timpul liceului şi atunci m-am confruntat cu ideea de a da atenţii la medici, cu lipsă de atenţie în cazul în care nu dădeam, astfel încât am hotărât că vreau să fac parte din sistem. Am vrut să fac aici rezidenţiatul, să câştig cât mai multă dexteritate la manevre pe care orice medic din Vest trebuie să ştie să le facă şi apoi să plec“.

În anul al patrulea de rezidenţiat a avut ocazia să participe la o şcoală de vară în Anglia, acesta fiind momentul care l-a convins să facă parte din rândul medicilor români. Spune că, deşi întreg personalul medical era prietenos şi zâmbitor, atunci când pleca de la spital, avea impresia că este văzut diferit, ca şi cum nu ar fi „de-al lor“.

Astfel, a pus şi familia pe acelaşi plan cu profesia, a găsit un post în cadrul spitalului şi anul trecut a devenit şi medic specialist.

„Când iei o decizie de genul acesta te gândeşti şi la familia ta. Eu nu fac parte dintr-o familie bogată, de medici, am şi o soră, care este medic gastroenterolog tot în Iaşi, este o diferenţă de un an între noi. Sunt conştient că părinţii mei au facut eforturi financiare foarte mari pentru ca amândoi să facem facultatea, îi apreciez foarte mult pentru asta şi sper să pot să le întorc favoarea când vor avea nevoie. Dacă părinţii tăi te-au ajutat toată facultatea tu nu poţi să le întorci spatele, nu poţi să vii în vizită doar de două ori pe an, de Crăciun şi Paşte“, susţine dr. Vlad Hârtie.

Medicul spune că nu există un moment mai frumos decât atunci când un pacient pe care a reuşit să îl salveze vine şi îi mulţumeşte pentru tot ce a făcut. Deşi există şi clipe de frustrare când oricât s-ar dedica unui pacient acesta nu mai răspunde tratamentului, crede că un medic anestezist îşi trage puterea din cazurile salvate.

„Eu trăiesc pentru momentele în care un pacient, care era între viaţă şi moarte, vine la control pe picioarele lui, şi-mi spune «mulţumesc, mi-aţi salvat viaţa». Nu sunt un om care se emoţionează uşor, dar mi se întâmplă atunci când îmi spune asta un pacient sau un aparţinător. Ajung să îmi dau seama că o persoană trăieşte şi datorită mie“, a concluzionat medicul.

Moartea cerebrală înseamnă deces

„Din păcate după o anumită perioadă începi să te obişnuieşti că sunt şi cazuri pentru care oricât ai lupta, totuşi nu se poate face mai mult. Te mai imunizezi“, spune dr. Anca Rotaru, medic primar ATI în cadrul Spitalului de Neurochirurgie, care consideră că nu mai face parte din medicii tineri deşi a devenit medic specialist în anul 2012 şi medic primar de doar câţiva ani.

Spre deosebire de colegul său, dr. Rotaru nu a plecat niciodată în afara ţării pentru a profesa şi nici nu şi-a dorit asta pentru că spune că a avut aici şansa să practice meseria într-un mod decent. Îşi aminteşte însă că din generaţia sa, unde au fost 17 rezidenţi, doar patru au rămas la spitale din Iaşi, restul fiind plecaţi în ţară sau în străinătate.

Crede însă că pentru cei care au plecat a fost mai degrabă o necesitate decât o dorinţă.

„Plecarea este o decizie personală a fiecăruia, eu nu mi-am dorit să plec niciodată. Este o specialitate grea într-adevăr, atât pentru că este un consum psihic foarte mare, dar totodată şi un consum fizic, ne solicită din toate punctele de vedere. Munca nu mă sperie însă, frustrant este să vezi că oricât ai munci pentru un pacient el nu mai poate fi salvat“, povesteşte dr. Rotaru.

Începând de anul trecut este şi coordonator al actitivăţii de transplant la nivelul spitalului, alături de dr. Ecaterina Olaru, care este responsabilă cu identificarea potenţialilor donatori şi cu declararea morţii cerebrale.

Dr. Rotaru este cea care anunţă coordonatorul regional că există un potenţial donator şi se asigură că activitatea de prelevare de organe de desfăşoară aşa cum trebuie, fiind şi cea care se ocupă de discuţia cu familia donatorului.

„Este foarte dificil să anunţi familia că unul dintre ei dragi este practic decedat. Din păcate însă moartea cerebrală este deces, practic organele mai au un anumit grad de automatism, dar cedează unul câte unul şi fără creier nu se poate trăi. Nu luăm în derâdere acest diagnostic, avem criterii foarte stricte“, susţine medicul.

Astfel, înainte de a se pune diagnosticul de moarte cerebrală, există o serie de paşi care trebuie să fie respectaţi, fiind implicată o echipă complexă formată din medici primari anestezişti, neurologi şi chiar neurochirurgi.

Conform legislaţiei, testele care confirmă moartea cerebrală se repetă la un interval de cel puţin şase ore, acestea urmărind dacă există activitate cerebrală. Dacă se confirmă de două ori că nu există activitate, se declară moartea cerebrală.

Un alt pas dificil este discuţia cu familia în vederea donării organelor, fiind un moment în care trebuie să empatizeze cât mai mult cu suferinţa acestora, dar să le şi explice cât de important ar fi pentru alte familii să primească o şansă nesperată.