Nebuna de la Rhornfield Hall

Un personaj mai curând secundar al celebrului roman englez, din veacul al XIX-lea, Jane Eyre (semnat de Charlotte Brontë), Bertha Mason pe numele său, a constiuit o provocare imensă pentru imaginarul ficţional şi non-ficţional al secolului XX. La sfârşitul anilor şaptezeci, două teoreticiene de primă mână, Sandra M. Gilbert şi Susan Gubar, se bucurau de un mare succes cu volumul The Madwoman in the Attic, unde creionau, estetic şi psihologic, identitatea feminină articulată într-un univers patriarhal, folosindu-se de metafora prozatoarei victoriene (a nebunei captive). În plus, cu aproape un deceniu şi jumătate mai înainte (în 1966), scriitoarea jamaicană (naturalizată în Marea Britanie), Jean Rhys, se afirmase pe scena literară europeană (după o publicarea mai multor cărţi fără audienţă) cu romanul Wide Sargasso Sea (ieşit pe piaţa editorială românească în excelenta traducere a regretaţilor anglişti clujeni Ecaterina Popa şi Ioan A. Popa, beneficiind totodată de o interesantă introducere critică a Ecaterinei Popa) – reconstrucţia parabolică a destinului aceleiaşi enigmatice Bertha Mason din Jane Eyre. De unde acest interes cultural enorm al modernităţii şi postmodernităţii pentru un personaj fantomatic din epicul britanic tradiţional?

Răspunsul trebuie căutat în chiar suspensia simbolică, lăsată cu bună ştiinţă de către Charlotte Brontë la conceperea eroinei sale. În Jane Eyre, Bertha Mason dă o notă cumva gotică unei naraţiuni altfel orientate spre introspectiv şi melodramatic. Ea apare pe coridoarele castelului lui Rochester, Thornfield Hall, – cu alura sa terifiantă de sociopată izolată de lume – şi, aidoma unui strigoi nocturn, bântuie imaginaţia guvernantei-naratoare care nu cunoaşte secretul teribil al stăpânului ei: în tinereţe, acesta, manipulat subtil, a acceptat mariajul aranjat cu o creolă jamaicană (Bertha Mason), descinsă dintr-o familie cu tare psihice evidente. Gena nebuniei se manifestă timpuriu în tânăra creolă, Rochester fiind nevoit să o ascundă în podul conacului său şi să o ţină sub paza strictă a unei servitoare fidele. Jean Rhys speculează această temă senzaţională (mai ales prin substratul ei cultural-colonial: autoarea însăşi s-a născut, în 1890, în Insula Dominica, dintr-un tată alb şi o mamă creolă), transformând-o într-un roman „paralel” – menţionatul Întinsa Mare a Sargaselor. Aici, în trei secţiuni narative distincte, se reconstituie mariajul dintre Rochester şi Antoinette Cosway Mason (numită „Bertha” de soţul ei ceva mai târziu) şi, la un nivel mai profund, destinul tragic al „nebunei” de la Thornfield Hall.

În prima parte, naratoarea este Antoinette (Bertha) care îşi povesteşte copilăria şi adolescenţa din Jamaica, unde resimte deja presiunea bagajului său ereditar nefast. Mai întâi, suferă de ceea ce criticii postcoloniali numesc sindromul „dublei critici” – nimic altceva decât „o dublă identitate”, cumva paradoxală (simultan a colonizatorului şi a colonizatului). Având tată alb şi mamă neagră, Antoinette e constant respinsă, atât de lumea europenilor, cât şi de cea a jamaicanilor. Apoi, eroina simte deja manifestările irepresibile ale instabilităţii emoţionale, moştenite pe linie maternă. Cea de-a doua parte a textului o reprezintă pledoaria soţului pentru dreptul la libertate individuală (argumentată, de altfel, şi în romanul-arhetip Jane Eyre), pentru ca ultimul paler epic (extrem de concis) să fie excursul introspectiv al Antoinettei-Bertha în propriul destin necruţător, grefat pe intenţia irevocabilă a suicidului.

Meritul „intertextului” lui Jean Rhys este acela de a reconfigura un personaj schematic (în forma sa iniţială) şi de a-i conferi dimensiune psihologică. Fantoma lunatică „Bertha” devine, în acest roman postmodern, sensibila şi nevropata „Antoinette”, victima unui univers rigid şi extrem de neconcesiv cu inadaptaţii.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi