O poveste despre artă (2)

La origine, arta dă sens, sensibilizează, cu mijloace plastice specifice arhitectura, spaţiul sacru de existenţă. Ea poartă în sine două căi de revelare a frumuseţii misterului, una focalizată spre nevăzutele lumii, cealaltă spre cele văzute. Arhitectura întrupează, dă formă năzuinţelor nevăzute ale vieţii, în timp ce arta a început prin a susţine această menire şi a sfârşit prin despărţirea de ea. Fenomenul devine inteligibil în parcursul lui istoric dacă aşezăm în aceeaşi oglindă începuturile civilizaţiei occidentale, respectiv arta Egiptului şi arta Greciei antice.

Arta egipteană este direcţionată totdeauna spre centrul misterului, spre exprimarea a ceea ce nu poate fi exprimat. Moise, profetul lui Israel, prinţul bastard înfiat la curtea faraonului, a concretizat aceeaşi viziune în modul de dispunere a spaţiilor cortului adunării, primul loc de rugăciune al evreilor, descris în detaliu în Vechiul Testament. El cuprinde curtea adunării, sfânta şi sfânta sfintelor separată prin catapeteasmă. Această structură sacră, definitivată de regele Solomon în Ierusalim prin construirea templului, casei lui Dumnezeu, este la originea ierarhizării spaţiului liturgic ortodox în succesiunea: pridvor, pronaos, naos şi altar. În contrast, arta greacă se deschide spre exterior, spre simţurile trupului, spre bucuria văzului şi ajunge, prin intermediul civilizaţiei romane, să caracterizeze întregul Occident, chiar şi în spaţiile cele mai sfinte. În biserica catolică, altarul, centrul mistic al bisericii, locul săvârşirii tainei tainelor, este deschis, deşi se revendică de la aceeaşi tradiţie cu biserica ortodoxă.

Aceste tendinţe continuă, într-o formă sau alta chiar dacă arhitectura, arta în general şi-au pierdut şi pierd chipul de taină, relaţia cu ordinea sacră a lumii. Relevante în acest context sunt două opere de artă a căror celebritate nu poate fi contestată. Prima aparţine culturii, cu maximă putere de circulaţie, a renaşterii italiene. Este vorba de „Judecata de apoi”, pictură amplă în frescă realizată de Michelangelo pe peretele altarului Capelei Sixtine în anul 1541. Cealaltă este „Judecata de apoi” realizată tot în frescă pe perete vestic, exterior, al bisericii Mănăstirii Voroneţ, în anul 1547. Realizată de o echipă de meşteri fără renume, cum des se întâmplă în spaţiul ortodox, este numită, pe temeiul nejustificat în toate cazurile, al ascendenţei culturii occidentale, „Capela Sixtină a României”.

Înaintea oricărui comentariu, întrucât în lumea artei este foarte importantă, merită să zăbovim la relaţia dintre creator şi ctitor. Michelangelo impresionase deja societatea italiană cu titanica frescă a Genezei de pe bolta Capelei Sixtine. Era deja un geniu recunoscut al sculpturii, picturii şi arhitecturii când Papa Pius al II-lea i-a oferit comanda pentru „Judecata de apoi” ce urma să fie realizată pe peretele altarului aceleaşi capele. Marele artist a avut libertatea totală să-şi exprime propriul crez estetic pentru o temă cu mare importanţă teologică. Impresionat de viziunea Genezei, Papa a fost la fel de impresionat de viziunea „Judecăţii de apoi”, fără comentarii, chiar dacă, sau tocmai de aceea, ambele sunt produsul unei personalităţi artistice care propune de fapt despărţirea de crezul iconografic tradiţional. Aceasta este calea individualismului dominant, devenită mod de viaţă în modernitate, sfârşind în structuri sociale divergente şi incoerente în post-modernitate.

Cam în acelaşi timp, la şase ani după cea de la Roma, este realizată fresca de la Voroneţ, în urma unui program iconografic amplu, din vremea celei de-a doua domnii a lui Petru Rareş. Acest program iconografic, în urma căruia ne-au rămas cinci biserici pictate în exterior, a fost definit de mitropolitul Grigore Roşca împreună cu duhovnicul lui, sfântul Daniil Sihastrul, care l-a avut ca fiu duhovnicesc şi pe voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt, a fost pus în operă de o echipă de meşteri iconografi. Doar în acest fel de relaţionare se vede persistenţa şi importanţa tradiţiei în arta ordotoxă fără ca aceasta să împiedice noul. În fond, frescele exterioare de la bisericile bucovinene sunt un element de originalitate, de noutate, unic la vremea respectivă, rămas unic până în zilele noastre.

Arthitectura în sine, dar şi relaţia cu arhitectura a celor două impresionante opere de artă, dezvăluie drumuri artistice cu finalitate radical diferită. Fresca marelui renascentist este independentă de arhitectura interioară a capelei. Ea preînchipuie un imens ecran limitat de pereţi, pardoseală şi boltă care sparge, pulverizează peretele altarului cu mulţime de figuri grele şi imponderabile în acelaşi timp. Numai iadul are consistenţa pământului, în rest cerul albastru este decupat de trupuri puternice, atletice. Ele par toate, inclusiv al lui Hristos, alungate de curând de la ospaţul bucuriilor lumeşti. Plutirea nefirească a trupurilor voluptoase, dezvelite de veşminte, este atenuată de norii albi pictaţi în forme consistente pentru a susţine vizual mulţimea personajelor. Toate trupurile cereşti şi ale oamenilor încă nejudecaţi beneficiază de ajutorul acestor nori bolovănoşi pentru a rămâne în spaţiu, în echilibru. În schimb osândiţii, lipsiţi de acest ajutor figural sunt în cădere liberă spre pământul cu chip de iad, pictat în culori sumbre. Peste această imensă zvârcolire de sfârşit de lume, focalizată pe trupul atletic a lui Hristos, par să iasă, chiar să cadă din bolţile cupolei personajele vechiului testament din monumentala compoziţie a Genezei. Admirăm uimiţi marele spectacol de magie, de virtuozitate ieşită din comun a geniului Renaşterii. El ne transportă la fereastra universului, la văzutul apocaliptic al lumii, într-o viziune inconfundabilă a cărei idee de sacru a ajuns la sfârşit.

„Judecata de apoi” voroneţiană ne oferă o cu totul altă perspectivă. În primul rând fresca înveşmântează trupul bisericii, îi integrează icoana exterioară în lumea creată, leagă pământul de cer pe axa arhetipală a sfinţeniei. Arhitectura sacră a icoanei exterioare, evidentă, structurată simbolic, nu sparge zidul bisericii, ci îl împlineşte. Ea există din veşnicie, nu este nouă, prin urmare, nu se supune erodării timpului şi ne este înfăţişată pentru meditaţie asupra sensului vieţii, nu pentru frică. Peretele de la asfinţit al bisericii Mănăstirii Voroneţ înfăţişează, pedagogic, calea de urmat în viaţă.

Comentariile asupra celor două viziuni pot continua în subiectivitatea fiecărei privitor, dar o concluzie este limpede, autonomia artei plastice în raport cu arhitectura, împlinită în Grecia antică, şi-a reluat drumul în civilizaţia europeană începând, în forţă, cu Renaşterea. A sfârşit, în zilele noastre, în spectacol, în joc, în joacă şi jucării. Reluarea legăturii genetice între arta organizării spaţiului şi arta plastică este astăzi o necesitate, dacă mai există dorinţa de a limita disoluţia persoanei umane pe calea îndepărtării de rădăcini într-o direcţie necunoscută.

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului