Online: o pogorâre în… infernet?

1) Tehnic: comoditate vs. contact real

Înmulţirea fără precedent a supermarketurilor a condus la dispariţia acelei legături ce se crea între client şi vânzătorul unui magazin de cartier – specie azi pe cale de dispariţie. Cumpărăturile erau mult mai… umane. E doar unul dintre aspectele vieţii noastre de odinioară schimbat aşa, pe nesimţite. Asupra consecinţelor şi impactului nu am prea reflectat. Între timp, facem cumpărături online, plătim facturi prin internet banking, lucrăm de acasă şamd. Pe măsură ce tehnologia avansează, ne îndreptăm către un mod de viaţă precum cel ilustrat de un film lansat în 2009, „Surrogates” (cu Bruce Willis în rol principal). Surogatele permit oamenilor să stea comod în fotoliul de acasă, dar conectaţi la un soi de roboţi umanoizi prin care pot acţiona, vedea, auzi, pipăi etc. Se ajunge ca 98% din populaţie să apeleze la acest alter-ego: „Avem capacitatea de a pleca de acasă fără a risca să ne îmbolnăvim sau să ne rănim, să arătăm perfect fără să mergem la sală, fără operaţii estetice”. Pentru că, da, fiecare poate alege cum şi cât de bine să arate noua sa „înfăţişare”. Problemele legate de criminalitate, discriminare, boli transmisibile se rezolvă, astfel, „peste noapte”. Foarte puţini mai sesizează alienarea şi dezumanizarea survenite ca efect al utilizării acestei tehnologii. Strigătul lor e însă biruitor: „Uitaţi-vă la voi! Deconectaţi-vă de pe scaune, ridicaţi-vă şi uitaţi-vă în oglindă. Ceea ce vedeţi este cum v-a făcut Dumnezeu. Nu ne e scris să cunoaştem lumea printr-un aparat!”. Oamenii ies, într-un final, din case şi redescoperă ce înseamnă contactul cu realitatea. În fond, ce înseamnă să trăieşti.

2) Psihologic: compulsiv vs. ascetic

Utilizarea excesivă a tehnologiei, mai ales în comunicare, produce adicţii. În limbaj duhovnicesc, devenim pătimaşi. În 2015, prezentam noua carte a lui Teodor Baconschi, „Facebook – Fabrica de narcisism”, la una dintre întâlnirile de la parohie, sub genericul „Serile Talpalari”. Ca remediu la dependenţa de această reţea de socializare, am invocat un pasaj din acest volum unde autorul precizează că „pe Facebook se intră, nu se stă”. Văd undeva, în spatele bisericii, o ucenică (medic de profesie) fluturând insistent mâna în care ţinea telefonul mobil. Îi dau cuvântul: „Părinte, eu nu cred că ajută acest sfat. În cele nici zece minute de când aţi început să vorbiţi, eu am intrat deja de vreo cinci ori pe Facebook”. Aşadar, o mişcare compulsivă, ca atunci când nu te poţi abţine să cumperi sau să mănânci ceva, deşi raţional ştii că nu ai nevoie de acel lucru. Mi-aduc aminte de vremurile în care stăteam în câte o staţie de tramvai sau de autobuz şi nu aveam telefoane mobile în care să ne afundăm repede privirile. Acela nu era timp pierdut. Pur şi simplu, chiar avem nevoie să stăm cu noi înşine, fără să facem nimic anume. Poate fi timp de reflecţie, de introspecţie, de rugăciune. Sau pur şi simplu de liniştire, de privit pe coclauri. E imperativ să învăţăm să restrângem timpul petrecut în mediul virtual la strictul necesar. Încă nu e prea târziu.

3) Social: expunere vs. intimitate

Deocamdată, ne expunem vieţile în spaţiul virtual din proprie alegere. Ce-ar fi dacă ar veni momentul în care am fi obligaţi să facem asta? Vi se pare greu de crezut? Mie nu, la ce monstruozităţi poate să nască aşa-numita corectitudine politică. Ideea este dezvoltată în filmul artistic „The Circle” (2017). Personajul principal, jucat de Tom Hanks, se plânge că fiul său, ţintuit la pat de o paralizie, nu se poate bucura de experienţele tuturor, decât de anumite filme sau fotografii publicate. Ceea ce, nu-i aşa?, constituie o discriminare. Tânăra Mae (Emma Watson) sintetizează această ideologie astfel: „Am fost egoistă. Când îi lipseşti pe alţii de experienţe ca aceea pe care am avut-o, în esenţă, furi de la ei! Cunoaşterea este un drept fundamental al omului. Accesul la toate experienţele umane posibile este un drept fundamental al omului”. Cu alte cuvinte, toţi trebuie să-şi monteze o cameră video prin care să ofere oricui, via internet, „dreptul” de a fi parte la viaţa lor (cu excepţia momentelor în care se merge la baie sau se doarme). Şi se vorbeşte în film despre aceasta ca despre „sinceritate şi umanitate desăvârşită”, ca despre „transparenţă totală”!! Dacă nu vom înţelege să ne protejăm viaţa privată şi intimitatea, prin însăşi acţiunile noastre (de exemplu, prin postările mai „intime” de pe reţelele de socializare) vom contribui la edificarea unei adevărate dictaturi a „transparenţei”.

Conştientizând aceste trei ispite, parcă sesizăm înţelesuri noi în cuvintele Părintelui Paisie Olaru (1897-1990): „Să nu crezi tot ce auzi. Să nu faci tot ce poţi. Să nu spui tot ce ştii. Să nu dai tot ce ai”. Îndemnuri tot mai greu de aplicat pentru omul de azi care postează public şi ce gândeşte, şi ce are pe masă la micul dejun, şi ce haine noi şi-a cumpărat, şi cum îi latră căţelul.

Cum (mai) poate creştinul misionar sau preotul să fie, în astfel de circumstanţe, conectat online? În condiţiile în care internetul devine tot mai mult un soi de… infernet! Căci iadul (infernul) nu este cazanul cu smoală clocotită în care se chinuie păcătoşii. Este suma alegerilor noastre pătimaşe, idolatre, iraţionale. Este alienare, împrăştiere a minţii, fragmentare a atenţiei. Iadul este, în ultimă instanţă, refuzul lui Dumnezeu, adică refuzul Iubirii, al adevăratei, autenticei realităţi. Pentru a găsi un răspuns la întrebarea cu care se deschide acest paragraf, să ne reamintim că icoana ortodoxă canonică a Învierii este tocmai icoana „Pogorârii la iad”. Chiar şi în Vechiul Testament se ştia că nu există loc unde să nu fie şi Dumnezeu. El este prezent inclusiv în şeol („locuinţa morţilor”): „Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti” (Psalmi 138, 7-8). Oriunde ajunge omul, mai ales când cade (adică moare spiritual, se stinge duhovniceşte), se cuvine să fie cercetat precum oaia rătăcită este căutată de păstor. Prezenţa unui misionar sau a unui preot pe internet – dacă acela are discernământ şi bună aşezare duhovnicească – este una dezirabilă, cu o condiţie: să fie ca o pogorâre, nu ca o cădere în acest – dintr-o anumită perspectivă, desigur – infern numit şi infernet.