Cu toţii am auzit cel puţin un mit legat de pisici, însă, cele mai multe dintre ele sunt doar poveşti inventate care nu au niciun sâmbure de adevăr din punct de vedere ştiinţific. Nu acelaşi lucru putem spune şi despre mitul legat de „clipnoză”.

Termenul de „clipnoză” explică fenomenul ce are loc în momentul în care o pisică este prinsă de pielea de la ceafă. Mai exact, el se refer la starea de imobilitate în care intră pisica.

Acest fenomen straniu a fost analizat de Tony Buffington, profesor veterinar la Ohio State University. Acesta a realizat studiul „Pinch-induced behavioral inhibition (‘clipnosis’) in domestic cats” în care, împreună cu alţi colegi, au urmărit comportamentul a 31 de pisici atunci câne ele erau ţinute de pielea de la ceafă. 

În studiu, specialiştii au descoperit că 30 din cele 31 de pisici deveneau pasive, îşi arcuiau coloana şi îşi ţineau coada între picioare, atunci când erau ţinute de pielea de la ceafă. 

De asemenea, oamenii de ştiinţă au observat şi că strângerea acelei porţiuni de piele nu declanşează în rândul pisicilor un răspuns la teamă sau la durere. Pupilele pisicilor nu s-au dilatat, iar ritmurile lor cardiace sau ale respiraţiei nu au crescut. De asemenea, în timp ce erau ţinute de pilea de la la ceafă şi rămâneau imobile, pisicile continuau să răspundă la stimuli. 

Ca urmare a acestor constatări, oamenii de ştiinţă au concluzionat că, pur şi simplu, acest răspuns la strângerea pielii de nivelul cefei a evoluat pentru ca mamei să îi fie mai uşor să îşi ţină în frâu puii şi să îi ferească de pericole. 

Cum funcţionează acest proces?

În primul rând, trebuie să amintim că el se întâlneşte la mai multe specii printre care: şoareci, şobolani, câini şi porcuşori de Guineea. 

Deşi, de-a lungul timpului au existat nenumărate studii asupra acestui fenomen la mai multe animale, până acum acesta, niciunul nu a putut explica de ce funcţionează acest fenomen. Recent, cercetătorii japonezi au realizat un studiu în care au comparat 

Recent, cercetătorii japonezi au realizat un studiu în care au comparat o serie de răspunsuri fiziologice pe care le au puii la acţiunea mamei de a-i transporta. Studiu a studiat atât comportamentul puilor de şoareci, cât şi al bebeluşilor umani. 

Rezultatele studiului au fost surprinzătoare. La ambele specii, acţiunea mamei de a transporta puiul determină trei trăsături similare cu cele observate şi în cazul pisicilor: nou-născutul se opreşte din plâns (se calmează), devine pasiv şi manifestă un ritm cardiac scăzut. 

În plus, în urma cercetării realizate pe şoareci, oamenii de ştiinţă a descoperit şi că răspunsul calmant provocat de ciupitul zonei de la ceafă este realizat prin reglarea coordonată a mai multor sisteme fiziologice precum senzaţia tactilă, propriocepţia (simţul poziţiei relative a parţilor vecine ale corpului) şi ale căi ale sistemului nervos de a detecta mişcarea.