Seimeni (III). Descrierea aşezării

Nu îmi fac iluzia că explicaţiile pe care le‑am oferit despre originea şi funcţia armanelor de pe dealurile de la Seimeni vor domoli avântul manipulativ al impostorilor falsificatori. Eventualilor cititorilor de bună crdinţă, dispuşi să asculte fantasmagoriile acestora, le propun să ne gândim la asemenea tip de discurs ca la produsul unor minţi bolnave, dacă aceştia sunt „sinceri”, sau ca la o serie de minciuni intenţionate, dacă ipochimenii respectivi sunt doar nişte şarlatani. A le acorda fie şi cel mai mic credit, seamănă mult cu a te adresa unui vraci sau unei „vrăjitoare”, în loc să mergi la un medic adevărat. Medicul adevărat îţi spune adevărul despre boala ta, încearcă să te ajute potrivit nivelului la care a ajuns medicina la momentul respectiv, pe când vraciul îţi promite o vindecare sigură şi miraculoasă, speculându‑ţi, în fond, speranţa şi credulitatea.

Acestea fiind zise, voi încerca o descriere a satului meu şi a împrejurimilor. Fotografia reprodusă în foiletonul anterior cuprindea jumătatea de (nord)vest a satului. Poza de mai jos înfăţişează cealaltă jumătate a satului, cea dinspre (sud)est, de data aceasta în plină vară, invadată de vegetaţie. Comună ambelor poze este, în zare, magnifica Dunăre şi, în prim plan, vasta grădină a părinţilor mei, aici în sfertul din dreapta jos al imaginii, plasată, cum se poate vedea foarte clar, la marginea satului, chiar sub dealul pe care l‑am evocat anterior. Seimeni a fost şi este un sat mic. Numărul mic de case, nu mai mult de două sute, a fost impus, oarecum, şi de topografia specifică a aşezării. Plasarea sa într‑un vast amfiteatru se poate cel mai bine observa dacă te afli în mijlocul Dunării, care ocupă poziţia scenei dintr‑un amfiteatru. Casele se înşiruie pe cei trei versanţi ai dealului înconjurător şi pe platoul central, situat el însuşi la doi paşi de „gârlă”, dar la o altitudine convenabilă, care să îl facă ferit de cele mai mari inundaţii posibile ale marelui fluviu. Prin clasa a VII‑a sau a VIII‑a, profesorul nostru de matematică şi director al şcolii, severul Tiberiu Birda, mi‑a dat ca temă pentru acasă să calculez cât de mult ar trebui să crească nivelul apelor Dunării până ca şcoala noastră să fie inundată. Nu mai ţin minte de unde am aflat nivelurile altitudinilor (Wikipedia şi Google nu existau nici în cele mai îndrăzneţe povestiri S.F.!) şi cum am calculat, mai ţin minte doar că, prin comparaţie, ca să ne inunde şcoala, apele ar fi trebuit să urce, inundând întregul Bărăgan, până la parterul hotelului Intercontinental din Bucureşti, care tocmai fusese construit şi era celebrat cu mare tam‑tam, ca una din măreţele „realizări ale regimului de democraţie populară” din RSR. La marile inundaţii din primăvara lui 1970, când, zeci de oraşe şi sute de sate ale ţării erau acoperite de ape, consătenii mei îşi vedeau liniştiţi de treburi, pe pintenul de deasupra Dunării, pe care prevăzătorii lor strămoşi îl aleseseră ca vatră a satului. Numai că erau înconjuraţi de ape de peste tot! Retrăiesc perfect sentimentele amestecate (teamă, admiraţie şi stupoare faţă de forţa stihiilor naturii, încântare pentru ineditul situaţiei, mândrie adolescentină că maica Dunăre este în stare de asemenea ispravă!) pe care le‑am resimţit când, elev de liceu în clasa a X‑a, venit de la Constanţa acasă, am traversat cu barca cei doi-trei kilometri ai şoselei care uneşte dealurile Cernavozii de dealurile Seimenilor.

În satul nostru, doar cele cinci‑şase grădini din imediata apropiere, adică din lunca propriu‑zisă, erau acoperite de apă în fiecare primăvară, risc de altfel asumat de familiile de acolo, care obţineau, în lutul fertil şi reavăn, cele mai bune legume şi cel mai frumos porumb din sat, chiar dacă răsădeau sau semănau puţin mai târziu decât ceilalţi, după retragerea apelor. Copil, contemplam înfiorat, intrând cu picioarele în apa încă rece, întinsurile de necuprins parcă ale Dunării revărsate. Banalele formule de la „Cotele apelor Dunării”, emisiune transmisă zilnic la radio la ora 12, îmi sună astăzi în auz ca un veritabil poem: Buziaş, Calafat, Corabia, Turnu Măgurele, Zimnicea, Giurgiu, Călăraşi, Cernavodă, „patru sute treizeci şi trei de centimetri”, „staţionar”, sau „în creştere”, sau „în scădere”, atâţia centimetri, sau „gheaţă la mal”, sau „sloiuri”. Despre Dunăre pot vorbi zile în şir, căci, acum, după ce am văzut‑o de la izvoare şi până la vărsare în zeci de locuri, afirm cu toată obiectivitatea de care sunt în stare, că nicăieri nu este mai majestuoasă, mai adâncă, mai lată, mai plină de ostroave şi de chiciuri ca la Seimeni! Voi reveni.

Mă întorc acum la descrierea satului. Dacă vii dinspre Cernavodă, după ce ieşi din oraş pe Strada… Seimeni, una din cele două artere principale ale urbei, ai de coborât întâi marea colină la poalele căreia se întinde oraşul, traversezi apoi cei câţiva kilometri de luncă de‑a lungul Troinei, un braţ al Dunării, laşi în dreapta satul Seimenii Mici şi te vei afla pe versantul dinspre nord‑vest al marelui deal. După un urcuş destul de anevoios, dacă mergi pe jos, dar în câteva minute, dacă eşti cu maşina, îţi iese în cale, în dreapta şoselei, plăcuţa de tinichea cu numele satului. Satul nu îl vezi încă, dar te afli la poarta cimitirului pe stânga şi, pe dreapta, la o sută de metri de şirul armanelor cu care am început povestirea. Din cimitir, unde sunt înmormântate neamurile din trei generaţii de înaintaşi mocani dobrogeni ai mei, ţi se deschide cea mai bună perspectivă asupra zonei denumită „La cetate”, unde, pe un mic platou, se vede clar conturul unei cetăţi. În copilăria mea, acolo era situat micul cartier al ţiganilor din sat. Locul nu a fost încă cercetat sistematic de arheologi, deşi Vasile Pârvan a formulat undeva ipoteza că în acel loc ar putea fi plasat castrul roman de la Flaviana. Dacă ieşi din cimitir şi traversezi cele câteva zeci de metri ai unui defileu abrupt şi în curbă, eşti deja în sat. Urmând firul şoselei, care este axa principală a satului, paralelă cu Dunărea, trei-patru minute îţi sunt de ajuns, cu maşina şi păstrând viteza legală în localităţi, să ajungi deja la capătul celălalt. Pe jos, un sfert de oră cred că îţi este de ajuns! În afară de biserica destul de impunătoare şi veche de vreo 150 de ani, de clădirea şcolii şi de alte câteva case mai răsărite, turistul grăbit nu prea are de remarcat cine ştie ce „Bausubstanz”. Drumul principal este intersectat de câteva uliţe pe stânga şi câteva pe dreapta. Toate duc, de fapt, coborând, spre Dunăre. Prima uliţă pe dreapta, imediat după biserică, este cea mai lungă din sat, urmează aproximativ poalele dealului şi iese la capătul celălalt al satului. Aceasta este uliţa copilăriei mele. Niciuna dintre uliţe nu avea odinioară un nume. La nevoie, le identificam, relativ şi contextual, numind pe vreunul dintre locuitorii mai cunoscuţi: „pe la alde Moşoi”, „pe la alde Greavu”, „pe la alde Zarica”, „pe la alde Tuzlaru” etc. Atunci când, foarte recent, li s‑a cerut să găsească nume pentru principalele uliţe ale satului, oamenii primăriei şi consilierii comunali au găsit de cuvinţă să denumească uliţa noastră cu numele lui Gheorghe Maria, primar al comunei („preşedinte al sfatului popular” şi deopotrivă secretar de partid, potrivit normelor comuniste!) decenii la rând! Activist comunal tipic, personajul poza în „om de treabă”, fiind o persoană ştearsă şi tăcută. Cu siguranţă, eternizarea lui în fruntea satului se explică prin obedienţa tipică a unui „soldat al partidului”. Semnificativ este şi faptul că niciunul dintre membrii mai de frunte ai comunităţii nu a dorit să fie şeful bolşevic al satului şi atunci, pe la începuturile dictaturii proletariatului, activiştii de la raion l‑au pus pe el, Gheorghe Maria, care mai avea, pe lângă tinereţe, şi un alte atuuri: era un „venetic”, recent apărut în sat, şi sărac lipit. (Va urma)

PS. Cuvântul arman, cu sensul din acest articol, este un împrumut din limba turcă (harman), şi nu are nimic comun cu armân, care este forma tradiţională a lui aromân (din latinescul romanus).

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi