Vasile Popovici sau bucuria lecturii

Am făcut destul de mulţi ani (prea mulţi) cronică literară, am comentat o sumedenie de cărţi, am încercat să fiu obiectiv şi cumpătat în judecăţi. E însă lipsit de sens să-ţi temperezi entuziasmul atunci când te afli în faţa unei cărţi excepţionale, admirabil scrisă de la un capăt la altul şi de o intensitate a reflecţiei de care doar puţine spirite sunt capabile. Cartea se intitulează Punctul sensibil. De la Mihai Eminescu la Mircea Cărtărescu (ed. Cartier) şi este semnată de unul dintre cei mai importanţi intelectuali români contemporani, Vasile Popovici. Profesor la Universitatea din Timişoara, cu o frumoasă carieră în diplomaţie (a fost, printre altele, ambasador în Portugalia şi în Maroc), prezenţă activă în viaţa civică, Vasile Popovici este autorul mai multor volume de critică, printre care un superb eseu despre Rimbaud. Prin Punctul sensibil criticul se reîntoarce la uneltele sale şi o face în chip strălucit. Ce este „punctul sensibil”? Într-un scurt preambul, criticul arată cât de puternic trăieşte, cu întreaga lui fiinţă, experienţa lecturii; mai mult, are acum convingerea că „niciodată literatura nu e mai mare decât atunci când se amestecă cu destinul şi cotidianul, cu micile şi marile întâmplări ale biografiei”. Vede aici, prin analogie, o operă de vierme de mătase, „ce-şi secretă în exterior substanţa intimă”; avem a face, în fapt, cu o metaforă a actului lecturii, când cititorul trebuie să surprindă vibraţiile infinitezimale ale misterioasei texturi.

Suita de eseuri pe care ne-o propune Vasile Popovici în acest volum ne oferă multe surprize. Iată-l pe Maiorescu în ipostază de exponent al… formelor fără fond, vorbind despre o literatură pe care o anticipează, o pregăteşte şi o provoacă. În Craii lui Mateiu Caragiale atenţia criticului e atrasă de prezenţa Portugaliei; de aici, o pasionantă digresiune despre un ambasador portughez la Bucureşti pe care Mateiu l-a cunoscut, un conte dintr-o veche familie (probabil singurul conte adevărat din anturajul lui Mateiu) şi care i-a nutrit scriitorului „visul lusitan”. Ambasadorul a rămas în România comunistă, s-a însurat cu o localnică şi a murit la Bucureşti în 1952. Ajuns în misiune la Lisabona, criticul merge să viziteze palatul familiei bizarului ambasador, constatând, din nou, cât de permeabilă este frontiera dintre realitate şi ficţiune în cazul Crailor. În „Mihail Sebastian – scrisori către Nadia”, Vasile Popovici reconstituie o mirifică poveste de iubire: Nadia, o elevă de 15-16 ani, se îndrăgosteşte de scriitorul aflat la vârsta maturităţii, fata pleacă împreună cu familia din România, ajunge la Hollywood şi în Monaco, a păstrat o serie de scrisori primite de la Sebastian (cele pe care ea i le-a trimis scriitorului s-au pierdut), Vasile Popovici ajunge să o cunoască pe această Nadia (cu o biografie de personaj de roman) care îi încredinţează, spre publicare, scrisorile. Sunt acestea, desigur, pagini de istorie literară, dar sunt, înainte de orice, pagini de umanitate profundă, generatoare de emoţie puternică. Evocarea Monică Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca este şi ea de o vibraţie cu totul specială, posibilă doar prin întâlnirea unor spirite afine. Portretele sunt memorabile: Ierunca – distincţie, mască aristocratică, eleganţă, delicateţe extremă, iubirea absolută cu care o înconjura pe Monica; ea – tachinându-l şi reproşându-i mereu câte ceva, reproşuri ce erau tot o formă a iubirii, el imperurbabil, „ca şi când formele în care ea-şi îmbrăca iubirea nu aveau nici un fel de importanţă, fiindcă el ştia să aleagă ceea ce era esenţial din ce spunea ea”. Impresionante sunt şi textele în care sunt evocaţi Sonia Larian şi Lucian Raicu; în ce-l priveşte pe acesta din urmă, reţin două formule percutante: „cabotinajul emoţiei” şi „o lentoare plină de suspans”.

Constat că dau prioritate memorialistului şi portretistului, riscând să-l pun în umbră pe criticul literar, ceea ce ar fi nedrept. Vasile Popovici scrie subtil şi aplicat despre Marin Preda, Ileana Mălăncioiu, Sorin Titel (socotit un mare nedreptăţit), Livius Ciocârlie, Adriana Babeţi, Daniel Vighi, Mircea Mihăieş, schiţează, în fraze puţine, dar pregnante, personalitatea lui Nicolae Manolescu şi a lui Marian Papahagi. Studiul despre Mircea Cărtărescu pune în relaţie trei dintre cărţile esenţiale ale scriitorului – Orbitor, Melancolia şi Solenoid. Criticul ne dovedeşte, în textele despre Edgar Papu şi Nicolae Breban, că poate fi şi un polemist necruţător. În fine, amplul studiu consacrat lui Eminescu e o splendidă analiză în adâncime a temei oglindirii, temă care, demonstrează criticul, configurează imaginarul eminescian: observaţiile de mare fineţe sunt la tot pasul, demonstraţia e fără cusur.

Apariţia acestui volum al lui Vasile Popovici e, pentru critica literară românească de astăzi, un eveniment.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor