Amor cu ghinion

În fond, ce-am zis? De ce v-aţi enervat? Fiţi calm,domnule, trăim   în România! Cimitirul, spuse bătrânelul, acolo ajungem cu toţii. Mai devreme sau mai târziu. Nu există altă soluţie, spuse el, uitându-se atent la oaspetele străin, şi cu inima îndoită adăugă:

V-aţi cumpărat apartament? Loc de veci, vreau să spun. Eu mi-am achiziţionat unul încă de prin şaizeci şi şase. Mai pe nimic, încă un pic şi-mi fac un cavou pe cinste. Eu am să stau jos. La subsol. Tot am reumatism, în dreapta mea nevasta. Deasupra ginerele şi fiica. La al doilea etaj nepoţeii.

Aveţi şi nepoţei?, întrebă cumpărătorul, mai mult aşa, ca să spună şi el ceva.

Cum să n-am, zise bătrânelul.    

Câţi?, făcu vizitatorul privind spre uşă cafenelei.

Doi, un nepoţel şi-o nepoţică, pereche, spuse bătrânelul oarecum emoţionat. Cavoul are şase locuri, fiecare etaj câte două, adăugă el, privind la rândul lui spre ieşire.

În cazul ăsta o să încapă numai ei. Ginerele după nepoţică şi nora după nepoţel vor trebui să-şi caute alt loc, zise oaspetele.

Dă-i la dracu, se enervă, deodată, bătrânelul. Să-şi caute alt loc, sunt, în fond, ce am cu ei? Alte generaţii, alte mofturi. Cine ştie ce fel de înmormântări vor fi la modă atunci!?

Şi dacă-şi găsesc loc unul în braţele altuia, spuse oaspetele încercând să-l necăjească şi mai mult pe bătrânel sau măcar să-i taiedin avânt.

N-au decât, zise bătrânelul. Nu mă interesează, abia reuşesc să-mi văd de ale mele.

Şi nu vreţi să-i aveţi alături?, insistă vizitatorul.

Eu?, făcu bătrânelul. Pentru ce?

Ştiu eu, zise acela.

Ah, cimitirul, oftă bătrânelul privind spre strada Lăpuşneanu prin vitrina barului. De-aţi şti cât iubesc eu cimitirul, se adresă el mai mult scaunelor, decât consumatorilor. Europa noastră occidentală! America sufletelor noastre! Nici nu trebuie să treci graniţa ca să ajungi la New York. New York-ul e aici, la doi paşi, pe dealul Galata. Roma e în Păcurari. În Tătăraşi, Parisul. Aţi văzut câte statui sunt pe alee? Eternitatea e ca turnul Babel! Ce să mai vorbim!

Vizitatorul străin îl privi aproape cu compasiune, fără să spună însă nimic. Bătrânelul se aplecă şi mai mult peste masă, apropiindu-şi faţa încreţită de paharele de vin înşirate de o parte şi de alta a scrumierei. Cu o voce şoptită, după ce ură noroc, bătrânelul se uită atent în dreapta şi în stângă sa, apoi se confesa:

Şi alături, spuse el, am o vecinică, dom’le, foarte, foarte… După cuvântul foarte, bătrânelul nu mai adăugă nimic. Ba chiar şi acest cuvânt îl rosti după o pauză, cu oarecare jenă. Ar fi vrut, proba­bil, să adauge „apetisantă" sau „frumoasă" sau „picantă, de să te lingi pe degete, nu alta”, dar îşi dădu seama că nici unul dintre aceste cuvinte nu se potriveau cu vârsta lui venerabilă. Se gândi chiar să adauge „sexy", dar „sexy" ar fi sunat şi mai anapoda. Aşa că, după ce se convinse că străinul îl asculta atent, adăugă:

Nici douăzeci de centimetri nu mă despart de ea. Şi când te gândeşti că acum doamna stă în Podu Roş şi eu în Târgu Cucului! Ce distanţă!

M-am interesat, spuse el, după o altă pauză, la sector. I-am aflat şi adresa. Bloc Y, scara A, etajul 2, apartament 13. Un număr cu ghinion. În America s-a re­nunţat demult la el. Mă rog, zise bătrânelul. Stau câte-odată seara în pat şi tot îmi vine să-i dau un telefon.

Eram curios, vă rog să mă credeţi, i se adresa el oaspetelui, învârtind între mâini paharul de vin şi privind prin vitrină terasa aproape pustie, eram curios să văd cum arată. Ei, pot să vă spun că nu arată tocmai rău. Şaizeci şi patru de ani, dar o frumuseţe! Şi aici bătrânelul îşi ţuguie vârful buzelor sărutând aerul. Şolduri, şolduri, adăugă el. Piept, piept. Şi un picior alb ca laptele. Chiar azi am dat peste ea. Unde credeţi? La cumpărături! Numai să fi văzut cum alegea morcovii de pe tarabă şi cum îl punea la punct pe ţăran de zburau toţi fulgii din el.   Femeie pe cinste, zise bătrânelul. Mi ţi-l jumulea ca pe un castravete. Pe una ca asta n-o duci de nas.

Aţi citit Sexagenara şi tânărul?, întrebă interlocutorul. Un roman excelent, ce se bucură, în străinătate de un real succes.

Nu, n-am apucat încă, mărturisi bătrânul uşor jenat, apoi continuă:

Într-o duminică, adăugă el, aşa, mai spre amiază, fie ce-o fi, îmi zic. Şi ce să vezi: cumpăr un buchet de trandafiri şi sun la uşa ei. Aşa mi-a venit dintr-o dată. Sun, nimic. Apăs mai cu foc, nimic. Mă’ enervez şi încep să bat cu pumnul în uşă. În sfârşit, apare si ea, în capot de mătase şi bigudiuri în păr. Reţineţi,’asta duminica după-amiaza. O splendoare de femeie!

Primiţi felicitările mele, stimată doamnă, zic. Doamna mă măsoară de sus până jos şi apoi invers.

Dar, ce doriţi?, întrebă ea pe un ton acru. Unul mai tânăr, zise bătrânelul, s-ar fi pierdut poate cu firea. Eu însă am trecutprin multe. Cunosc materialul de la o poştă. Gheaţă la prima vedere, dar dacă îl atingi, ţi se topeşte ca untul în  mâini.

Sunt viitorul dumneavoastră vecin, zic. Şi am venit să vă aduc omagiile mele. Asta aşa, ca s-o pun la încercare.

Care vecin? Ce omagii?, face doamna.    

Cum, care vecin?, zic. Dar nu vecinul dumneavoastră de scară, ci vecinul dumneavoastră de cavou. De ci­mitir, adică.

Iar doamna: Nesimţitule! Golan bătrân! Ia uite, cotoiul! Pe ăştia şi la optzeci de ani îi apucă năbădăile; Karl, Karl, unde eşti?! Scoală-te odată, nu mai lenevi, strigă ea, lecţia s-a terminat. După cum vedeţi, o doamnă cultă: medic sau profesoară. Şi apare Martin în pantaloni dungaţi şi cu bretele. O mutră de nemţălău. Sub treizeci de ani. O namilă cât uşa. Nici nu ştia bine româneşte.

Îl vezi pe boşorogul ăsta?, face doamna. De fapt, nici nu zise boşorogul, ci boşoroghen, asta ca să sune mai pe nemţeşte.

Ja, zice Karl.

Îmi face curte, zice doamna. Ce părere îţi dai, Karl? De câte ori ţi-am zis să ne căsătorim. Cum mă laşi fără apărare?

Şi Karl?, întrebă oaspetele.

Şi Karl, zise bătrânelul. Şi Karl, tot ja, ja.

Şi doamna?

Şi doamna zice: Ia dă-mi-l de-a dura pe scări, Karl!

Şi?, făcu vizitatorul.

Ei, şi oftă bătrânelul. Avea rost să mai stau? Mă puteam eu pune cu unul cum e Karl? Şaizeci şi patru de ani are cucoana, adăugă el, scrie pe cruce. Dar trăieşte cu Karl care are cu treizeci de ani mai puţin decât dânsa şi nici nu ştie româneşte. Vasăzică din asta-mi eşti, cucoană, îţi plac tinereii, făcu bătrânelul. Ei, lasă că încapi tu pe mâna mea.

Şi spunând acestea, bătrânelul se ridică de la masă, îndreptându-se spre toaleta mascată de un paravan.

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist