Anul Găinii

De câteva luni de zile am în curte o găină. Îmi doresc de mult timp animale în preajmă, şi iată că acum am un exemplar. E drept că ar mai fi şi un motan cules de pe drum de mic, dar pisicile în general, mai ales cele de curte, nu prea se pun la socoteală pentru că sunt independente, se duc unde le e mai bine, şi de multe ori nu răspund la apel, nu semnează condica, nu te apără, nu te ajută, nu-ţi oferă aproape nimic. Marea lor calitate e că atunci când sunt totuşi prezente creează o atmosferă plăcută de confort. Dacă nu ar fi nici asta, atunci ar ajunge în pragul dispariţiei, sunt sigur. 

Găina de care vorbesc a fost „creată” prin îmbinarea fericită a mijloacelor naturale cu cele artificiale. Mai exact, am luat ouă din sat, de la o babă care ţine găinile pe drum, adică în condiţii perfect naturale, m-am asigurat dinainte că „mamele-purtătoare” sunt fericite urmărindu-le comportamentul în fiecare zi când treceam cu maşina şi încercam să nu le calc, apoi, după o consultare a tuturor opţiunilor de clocitoare, am ales construirea uneia cu ajutorul genialului Internet. Asta pentru că nu voiam să pun mai mult de 5 ouă, iar toate clocitoarele din comerţ au capacitatea de la 50 de bucăţi în sus. La urma urmei căutam animale de companie, nu înfiinţarea unei ferme. Astfel, cu materialele avute prin casă, respectiv o cutie de carton, un bec, cablu şi paie, am făcut instrumentul care avea să transforme, cel puţin teoretic, o posibilă omletă într-un organism viu mişcător, cotcodăcitor, cu pene şi cioc. Am stricat în felul acesta, tot tatonând temperatura din clocitoare, cam trei rânduri de ouă, şi cine ştie cât curent. Am pierdut două luni, am întins la maximum nervii celor din casă şi pe ai mei, dar am ajuns expert în observarea embrionilor cu lanterna la 7 şi 14 zile, în învârtirea ouălor dimineaţa şi seara şi în aprecierea temperaturii în funcţie de atmosfera de afară.

În fine, în al doisprezecelea ceas, când am zis că renunţ, iată că un ou dă roade. Un pui mic şi negru ciocăneşte coaja şi iese la viaţă. Bucuria de a-l vedea era vecină cu aceea de admitere la facultate în perioada comunistă cu 12 candidaţi pe loc. Imediat l-am adoptat, i-am dat nume şi l-am dirijat în calitate de părinţi prin curte, casă, maşină şi tot. Copii mergeau cu el pe umăr sau pe cap, eu lucram la calculator cu el pe taste, soţia gătea sau corecta lucrări cu puiul pe masă. Era pentru noi miracolul vieţii petrecut de la zero în faţa ochilor noştri.

Odată cu trecerea timpului puiul a crescut, s-a schimbat radical, ajungând azi la o frumuseţe de puicuţă de mai mare dragul. Acum cotcodăceşte, suportă toate fugărelile copiilor, toate smotocelile lor, stă oricând şi la oricine la mângâiat, este un exemplu de animal de casă, cu alte cuvine. E drept că mai face şi mizerie, dar e un preţ mic de plătit pentru tot restul lucrurilor bune pe care le face, pentru toate senzaţiile plăcute pe care ni le oferă şi care nu se pot găsi în altă parte, la supermarket sau mall.

Toată ziua se plimbă prin curte şi ciuguleşte câte ceva din iarbă. Probabil că a prins mii de insecte, de seminţe şi de viermişori. Nu are niciun moment de răgaz. Dacă vreounul dintre noi are treabă, vine şi ea imediat să asiste, să dea o aripă de ajutor. Râcâie cu ghearele, loveşte cu ciocul, cum crede şi ea mai bine, ba chiar participă la discuţiile dintre musafiri la o ţigară, pe bancă. De cele mai multe ori stă şi noaptea afară, obişnuită probabil cu ritmul nostru, al oamenilor, şi caută după miros sau auz niscai bunătăţi ratate în timpul zilei. În fiecare seară, înainte să mergem la culcare, o culcăm şi pe ea, nu înainte ca toată familia să îi ureze noapte bună.

Ce legătură are puicuţa cu noul an? Păi are, pentru că pentru mine, cel puţin, m-a făcut să conştientizez prezenţa naturii în viaţa noastră. Cât de mare este dorinţa de viaţă şi puterea de supravieţuire în tot ceea ce este viu, cât de uimitoare este capacitatea de adaptare la orice fel de condiţii. Dacă aş fi avut acum o curte goală, fără găină care să fie pur şi simplu o umbră vie mişcătoare, aş fi fost mai sărac. Aud petarde explodând în oraş, văd artificii proiectate pe cer, aud muzici cântând, maşini claxonând în depărtare, lumea umană parcă fierbe, şi văd în acelaşi timp găina noastră impasibilă, cum caută în continuare, fără nicio grabă, fără nicio schimbare, gâzele ei prin iarbă, cum scormoneşte imperturbabil iarba cu ghearele ca şi cum ar fi fost prima zi în care face acest lucru.

Fiecare moment din acesta îmi confirmă a mia oară faptul că în viaţă este extrem de important să nu pierdem contactul cu natura, pentru că între ea şi noi se creează o legătură indestructibilă, neinfluenţată de nimic, acest univers infinit şi divers ce ne înconjoară devenind un spaţiu de refugiu şi linişte sigur în caz de restrişte materială sau spirituală. Pentru oamenii moderni, pentru copiii crescuţi doar în casă la calculator şi televizor, natura este un element necunoscut şi agresiv, plin de mistere şi pericole, şi astfel omul de mai târziu nu-şi mai găseşte refugiu în momentele de criză decât tot în lucrurile materiale cu care a crescut, acestea fiind în fapt o mare iluzie schimbătoare.

Dacă e să am o dorinţă pentru anul care vine, aceea e ca în viaţa ce ne-a mai rămas de trăit să ne bucurăm mai mult de natură, singurul miracol din faţa ochilor noştri pe care am uitat să îl vedem.

Şi cred că la primăvară scot clocitoarea din pod şi o pun din nou la lucru, să aibă şi găina noastră cu cine ciocni un ou de Paşti…

Briscan Zara este scriitor şi publicist