Caută 
1 MIN
În cazul unui spectacol de operă sau balet, accentele dramatice sunt, de cele mai multe ori, indicate de muzică. Însă acestea pot dobândi o altă nuanţă sau coloratură, în funcţie de jocul ”personajelor” (ex. unele scene pot fi accentuate şi devin mai vizibile într-un spectacol decât în altul, dacă trăirea pusă în joc de interpret este mai intensă). De aceea, un spectacol de operă sau balet într-o altă distribuţie nu-i, aşa cum am putea crede iniţial, doar aceeaşi poveste cu alte personaje.
Sâmbătă, 16 martie, am luat parte la cea de-a doua premieră (într-o nouă distribuţie) a spectacolului de balet Giselle (coregrafia: Mihail Motovilov, asistat de Dorina Cotorobai şi Sergiu Cotorobai, prezenţi şi în distribuţia spectacolului). De această dată, balerinii de la Opera Naţională din Iaşi au evoluat sub bagheta lui Adrian Morar (invitat de la Opera Naţională din Cluj-Napoca), un dirijor exigent, pasionat, care imprimă propriul ritm frenetic oricărei orchestre. O altă provocare, pe lângă schimbarea personajelor, o poate reprezenta pentru un spectacol de operă sau balet schimbarea dirijorului, deoarece adaptarea întregii ”poveşti” la ritmul dirijorului necesită timp, răbdare, înţelegere.
Duetul titular pentru cea de-a doua distribuţie a fost interpretat de Roua Răuţ (Giselle) – Dumitru Buzincu (Alfred). Comparativ cu prima interpretare, ”noua Giselle” reprezintă un rol care e mai mult rodul intelectualizării, decât cel al emoţiei. Chiar şi tehnic, Roua Răuţ pare că-şi studiază cu mare atenţie mişcările, acest proces, care trece mai întâi prin minte şi abia apoi ajunge la paşii de dans efectiv, îngreunându-i uneori mişcările, alteori sincronizarea cu ritmul orchestrei. Nu-mi pot scoate din minte prestaţia atât de firească şi fluidă a balerinei japoneze din prima ”poveste” (Mariko Kawaigashi). Cu toate acestea, Roua Răuţ, chiar dacă mai puţin naturală, reuşeşte să fie cumva stăpână pe interpretarea sa; mişcările ei sunt în cea mai mare parte armonioase, cizelate, apoi dovedeşte atunci când dansează o subtilitate aparte, care ajunge să o caracterizeze, să dea o notă specifică prestaţiei ei. Mai mult, ea are o altă calitate: atunci când pune în joc dimensiunea trăirii o face la un nivel aproape visceral (ex. scena de dinaintea morţii). Partenerul ei scenic (Dumitru Buzincu) face mari eforturi pentru eleganţa şi reuşita tehnică a interpretării sale (ex. pas papillon), însă nici nu raţionalizează, nici nu trăieşte rolul suficient de intens. În schimb, am remarcat de această dată, două balerine care dansează cu ambele duete principale (Monica Ailiesei şi Kotomi Hoshino, din rolurile Mona şi Zulma). De asemenea, se descurcă foarte bine, în noua distribiţie, Mizuka Suzuki din rolul Myrtha.
Dincolo de unele mici dificultăţi inevitabile de ordin coregrafic (mai mult la nivel individual decât de grup), spectacolul a continuat să-şi impresioneze publicul la cea de-a doua premieră. De neuitat, imprimate în memoria spectatorului rămân dansul prietenelor din actul întâi, arabescul perfect ritmat, dar şi toate celelalte dansuri ale ielelor (les willis) din actul al doilea. Ca imagine de perspectivă, spectacolul constituie un tablou armonios, simetric; tehnic, este o provocare pentru că paşii de balet sunt dificili, necesitând precizie, rigoare deosebită.
Îți recomandăm
