Bate crivaţul prin strategii

În al doilea Război Mondial, Japonia, ca şi multe alte ţări, a fost distrusă fizic şi moral. Cu toate acestea ea a arătat lumii, într-un timp neverosimil de scurt, un miracol al renaşterii. Întâmplarea a fost posibilă într-o ţară suprapopulată, bântuită des de furtuni şi cutremure mari.

O ţara fără bogaţii naturale. Doar orez în puţinele câmpii şi peşte în multele mări…. Cum a fost posibil? Între altele, prin înţelepciunea de a-şi defini etapele de dezvoltare pe termen lung. O strategie făcută de pricepuţi, dezbătută public în grupuri ţintă şi instituţii. Corectată şi recorectată. Dezghiată de politicieni şi reansamblată. Aprobată apoi în parlament la sugestia Împăratului şi tranformată în lege. Dacă era considerată calea optimă, erau excluse ca mai puţin potrivite alte căi, nu-i aşa? În esenţă obiectivele fundamentale ale unei ţări sunt aceleaşi, indiferent de stângacii sau dreptacii din mulţimea partidelor politice. Aşa încât îmi permit să comentez apăsat: bine a procedat Împăratul! Transformată în lege, strategia de dezvoltare a ţării a devenit măsura publică a capacităţii partidelor politice de a-i da viaţă!

Ne minunam prin deceniile şase, şapte, ale secolului trecut de mulţimile de japonezi plecaţi în concediu în ţările evoluate. Erau dotaţi cu aparate de fotografiat şi carneţele pentru notiţe. Observau şi memorau orice fapt, orice idee în stare să-i ajute. În stare să le perfecţioneze activitatea la locul de muncă. În stare să ajute Japonia să fie mai bună, mai competitivă. Puţini ştiu că o asemenea atitudine era componentă a strategiei naţionale. Cu ea ţara răsăritului de soare, a ajuns repede o putere economică de prim rang în lume.

Bineînţeles, criticul meu, Suedilă de Iaşi, o să comenteze iar că blufez. Că fac o comparaţie nepotrivită. E treaba anonimilor din dulcele târg!

Am reamintit această poveste economică adevărată întrucât noi, românii, ne încurcăm destinul în iţe. Din 1990 până azi au fost zeci de variante pentru reţeaua de autostrăzi a patriei. E ca şi cum nevoile ţării în domeniu s-ar schimba la fiecare trei luni! Uităm uşor că nimic nu-i nou sub soare. Drumurile, căile majore de circulaţie, cu puţine excepţii, urmează trasee milenare!

Dar să ne întoarcem în visele noastre neîmplinite. Unul din ele e România Dodoloaţă. Structura eterogenă a noului stat a cerut eforturi de dezvoltare, consolidare şi armonizare a infrastructurii. Strategia cuprindea, între multe altele, un triunghi de autostrăzi şi căi ferate rapide Bucureşti-Iaşi-Cluj-Bucureşti, canalul navigabil Dunâre-Marea Neagră, canalul navigabil Bucureşti-Dunăre, devierea Siretului în Bărăgan. O parte dintre aceste obiective au fost realizate sau începute de Ceauşescu. Observaţia mea e că problema triunghiului de autostrăzi este extrem de actuală. Rezolvarea ei revine politicienilor noştri democraţi de azi.

Importanţa autostrăzii de consolidare a legăturii Moldovei cu Ardealul, respectiv a Iaşului cu Clujul, depaşeşte cu mult funcţionalitatea şi costurile. Vorbim aici cu responsabilitate, de valoarea strategică şi simbolică a acestui proiect pentru viitorul ţării. Clujul este astăzi al II-lea pol al dezvoltării urbane după Bucureşti. Ne place, nu ne place, Iaşul a pierdut, deocamdată, competiţia. A rămas în urmă, nu numai a Clujului. Cu toate acestea, aspiraţia lui de a rămâne polul dezvoltării în săraca ţară a Moldovei este legitimă. Ea e retezată de incertitudinile debile ale strategiilor guvernamentale. Ele vin din incompetenţă, obtuzitate, interese de grup.

Aş cuteza să afirm că realizarea autostrăzii de legătură a Iaşului cu Occidentul trebuie, în condiţiile geo-politice date, să fie finalizată cu orice preţ până în decembrie 2018. Mai mult, ea trebuie continuată cu acelaşi efort, adică în acelaşi timp şi cu orice preţ, până la Chişinău! Dacă nu suntem în stare să ne facem proiectele de care avem nevoie şi le facem numai pe acelea de care alţii au nevoie, atunci sunt toate premisele unui viitor sumbru. Al unei Românii anemice aflate în calea şi la îndemâna prădătorilor din jur…

Revenind la târgul nostru, în contextul sugerat mai sus, lucrurile capătă un înţeles nefericit. Pe inconsecvenţele guvernărilor succesive nu se poate construi nimic solid la nivel local. Cine ştie? Dacă autostrada Chişinău-Iaşi-Cluj era, cel puţin, în curs de execuţie, poate că oraşul nostru ar fi devenit un centru mondial al modei încă în zilele noastre. Aşa cum stă scris în strategia de dezvoltare economico-socială Orizont 2020. Iaşul, un pandant strălucitor al oraşului Milano, în partea estică şi năpăstuită a continentului…. La fel, ideea devenirii Iaşului în centru, în placa turnantă, polarizatoare a turismului întregii Moldove, scrisă tot în strategie, ar fi putut capăta un sens… Sau poate că strategii Iaşului ar fi trebuit să ia în calcul faptul că strategii naţionali nu au nici un crez naţional? Doar de-aia sunt strategi, nu-i aşa? 

Ionel Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului