Bunici

Suntem la mare. Aici toate sunt precum le ştiţi, aproape nimic nou. Ne-am întâlnit cu socrii, şi ei pe litoral în altă staţiune. Am constatat cu acestă ocazie că au adus special pentru noi, cei mari, dar mai ales pentru nepoţi, tocmai din Paşcani, cu trenul, o geantă întreagă de mâncare, ca pentru studenţii din cămin: fripturi, caş proaspăt, brânză dulce şi smântână din piaţă, ardei copţi, tocăniţă de ardei copţi, fructe, ouă de ţară, pâine de casă, chec, tot tacâmul. În total cam 20 de kg cărate pe jos până la gară, apoi cu trenul 9 ore şi iarăşi pe jos până la cazare, pe lângă bagajul cu lucrurile necesare lor. Un sacrificiu de-a dreptul uimitor, şi asta m-a trimis cu gândul la o idee de mult mocnită în minte, anume aceea că bunicii sunt o specie aparte de oameni, ca un fel de X Men, cu puteri nebănuite, absolut vitali pentru buna desfăşurare a vieţii şi sănătatea lumii, dar neglijaţi, din păcate, de către societatea contemporană care îi consideră, mai nou, un fel de balast care consumă inutil energiile şi resursele. Ei sunt de fapt asemănători oarecum cu albinele pe care, la fel, le neglijăm pentru că ne sâcâie cu zumzăitul lor, dar fără de care s-ar duce naibii toată producţia agricolă.

Bunicii trec printr-un întreg proces de transformare extrem de interesant. Dacă părinţii la apariţia copiilor retrăiesc amintirea propriei lor copilării, de multe ori în cel mai mic detaliu, bunicii, la rândul lor, o retrăiesc pe cea a propriei stări trecute de părinte pe care la momentul respectiv au fost prea ocupaţi să o perceapă. Acum o privesc dintr-un alt unghi, mai obiectiv, mai afectiv, mai conştient. Majoritatea, cu siguranţă, îşi revizuiesc momentele când erau părinţi şi când au trecut prea repede cu vederea unele aspecte şi doresc să recupereze la un alt nivel acea perioadă ca pe o reeditare, nu târzie, ci mai degrabă, la ţanc, în al doişpelea ceas. Ei văd totul ca pe o a doua şansă de a fi părinte, de a rosti cuvintele pe care nu le-au rostit copiilor, de a face gesturile pe care ar fi trebuit să le facă la momentul oportun, dar nu le-au făcut din reţinere nejustificată, teamă sau mândrie. E drept că de multe ori rezultatul este, pentru un ochi exterior, exagerat, nepoţii sunt prea răsfăţaţi, greşelile sunt prea uşor tolerate ş.a.m.d. Ţinta lor are însă un scop nobil: fericire pură, atât pentru ei, cât mai ales pentru tinerele vlăstare.

Sacrificiile bunicilor nu au limite. Sunt în stare să îşi schimbe cu totul viaţa, să îşi sacrifice tot. Cunosc bunici care fac naveta în SUA de câteva ori pe an cu bagajele mai sus pomenite din producţia autohtonă, care s-au mutat din oraşul în care au petrecut toată viaţa pentru a fi alături de copii, dar mai ales nepoţi şi mulţi alţii. Şi fac asta cu toată dăruirea, fără pic de regret sau resentimente. Nu sunt trataţi de multe ori cu respectul meritat, dar nu le pasă. Ei au un scop mai înalt şi înghit tot. Plimbările cu nepoţii prin parc, jocul cu ei, dreptul de a fi martor activ la creşterea şi îngrijirea lor fac toţi banii…

De unde atâta atenţie şi afecţiune pentru un copil care nici măcar nu e al tău? Totul pare ciudat, la prima vedere şi fără logică. Ba chiar mulţi ţin la nepoţi mai mult decât la proprii copii, pe aceştia din urmă considerându-i ca nişte încercări aproape ratate, făcute în grabă, din neatenţie, acum fiind ocazia de a reuşi plenar în cizelarea lor…

Răspunsul e simplu: timpul este cu totul altul pentru ei astăzi faţă de ieri. Nu mai sunt presaţi de stresul serviciului, al întreţinerii familiei atât de mult ca în tinereţe şi au vreme să conştientizeze tot ce fac. Părerea mea e că starea de bunic tocmai de aceea a şi fost inventată, pentru a da o ultimă şansă omului de realizare a miracolului vieţii pe lângă care a trecut cu prea mare viteză până atunci.

Cu toate acestea există o diferenţă mare între bunicii din diverse colţuri ale lumii. În mare parte din Europa, în special din cea de est, cutuma e de multe ori ca bunicii să se implice aproape total în creşterea nepoţilor, participând cu absolut tot ce pot la bunăstarea odraslelor. Ei sunt de foarte multe ori dădacele perfecte, chiar dacă numărul filipinezelor e în creştere continuă, acestea neputând însă furniza mai mult decât o grijă strict necesară, lipsindu-le cu totul capacitatea de a oferi ceea ce bunicul tradiţional oferă: educaţie şi afecţiune necondiţionată.

În ţările de venetici, cum le mai numesc eu, adică cele formate în majoritate din imigranţi, bunicii, în calitate de participanţi activi la creşterea nepoţilor, sunt foarte rari. Acolo părinţii sunt singurii răspunzători de această activitate, fiecare generaţie văzându-şi de propria viaţă în cel mai egoist şi direct mod. Copiii sub 18 ani sunt crescuţi mai întâi de părinţi pentru o perioadă scurtă, apoi de bone şi cam atât. Cei peste 18 ani trebuie să plece de acasă, să îşi vadă de propria viaţă în gazdă undeva. E o ruşine să fii altfel. Dacă rămâi cu părinţii după vârsta asta eşti un fraier. Se acumulează astfel o mulţime de frustrări, de lucruri neînţelese, neexplicate de altcineva decât de televizor sau prieteni, frustrări care se vor stinge mai târziu în viaţă. Totul se amână acolo. Fericirea copilăriei se amână până în adolescenţă, de acolo în tinereţe şi mai departe în maturitate, abia la bătrâneţe găsindu-se, în sfârşit, timpul pentru satisfacerea lor. Astfel se explică existenţa la scară destul de mare a bunicilor cu manifestări de tineri sau chiar adolescenţi. Aceştia vor să îşi recupereze viaţa amânată şi o fac cât mai egoist cu putinţă. Nu vor să audă de nepoţi. Se bucură de apariţia lor pentru că e normal să fie aşa, dar nu caută în niciun fel compania lor pentru că nu-şi pot vedea decât de propriile frustrări. Sunt bunici care călătoresc frenetic, care iubesc înfocat, care trăiesc extravagant fără reţineri. Viaţa pentru ei abia acum, la a treia vârstă, începe… E trist, dar e adevărat.

Din păcate acest model a răsărit şi la noi. La început ca o modă, iar mai încoace ca o practică normală. Copilul corporatist, asaltat de un munte de informaţii şi solicitări, sare peste perioada de joacă şi trece direct în cea de adolescent frustrat sexual şi material, cu o mulţime de probleme de rezolvat pe cap şi cu foarte puţin timp liber la dispoziţie. Simte că ceea ce ar trebui el să facă e altceva, dar nu ştie ce este anume pentru că nimeni nu îi arată, bunicii fiind plecaţi în croazieră prin Mediterana sau în vizită la Amsterdam, iar părinţii aflându-se tot timpul la birou. Cu bona ce să facă, ea abia rupe româneşte. Adolescentul corporatist are deja experienţa de viaţă a unui adult de modă veche şi începe să îşi organizeze viitorul dintr-un punct de vedere pur mercantil, însuşit din mediul în care trăieşte, încărcat până la saturaţie cu modele de succes pline de bani şi posibilităţi materiale. De acum încolo viaţa lui este practic pecetluită. Nu numai că este varză la capitolul condiţie fizică nefiind în stare să arunce o piatră într-o baltă fără să şi-o dea singur în cap, dar habar nu are ce anume caută prin lume în afară de reperele trecătoare fizice. Nefiind un bunic care să îi spună că viaţa e şi altceva decât muncă şi bani, el va crede tot timpul că moartea e un fel de faliment pe care, dacă ştii cum să îl gestionezi, poţi să îl eviţi printr-un simplu click…

Briscan Zara este scriitor şi publicist