Cădere, zbor, scenă

De curând, chiar la începutul anului acesta, a avut loc la Teatrul Luceafărul din Iaşi, în parteneriat cu Institutul Polonez, premiera spectacolului Kajtus, vrăjitorul de Janus Korczak, în regia lui Konrad Dworakowski. În toamna lui 2012, în cadrul FITPT, se anunţase acelaşi spectacol, în rolul principal fiind distribuit Emanuel Florentin, numai că s-a anulat din cauza faptului că actorul a suferit un accident. Că şi-ar fi fracturat piciorul aflasem atunci, ca pe urmă cineva să îmi spună că fusese mai grav, interpretul dispărând cu desăvârşire de pe scena ieşeană.

După doi ani, Emanuel Florentin răspunde la tulburătoarea întrebare ”Când credeţi că veţi reveni pe scenă?” printr-un showde pantomimă, ”acrobaţie”, lumină şi culoare. În mod neaşteptat, montarea, deşi extrem de curajoasă prin faptul că e rezultanta unei poveşti reale, nu este susţinută energetic, ci caută să prezinte totul în mod detaşat (însă cu maximum de profesionalism). Actorul afişează în permanenţă câte o mască facială, se ascunde în spatele surâsului trucat ori al plânsetului forţat. Dincolo de mimă şi pantomimă, de jocurile de lumini, de recuzita generoasă, acesta trimite înspre personajul pe care trebuia să-l interpreteze atunci (Kajtus, în alb şi negru, cu un geamantan, simbolizând călătoriile în care şi-a dorit să plece, de această dată – drumul dinspre întuneric înspre lumină, dinspre minciună înspre adevăr). Mimul perfect (iniţial spectacolul se poate adresa copiilor), ajungând în postura de clown, interpretul începe să dea de înţeles că feeria a luat sfârşit, că râsul înseamnă şi plâns, că ar fi ceva mai mult de spus. Devine de neuitat momentul când acesta povesteşte situaţia de coşmar în care s-a găsit pentru o perioadă lungă de timp, prin cuvinte înregistrate, uneori cu spatele la public şi aducând prin gesturi cu Nina, din teatrul în teatru din Pescăruşul lui Cehov, aşa cum l-a construit Yuri Kordonsky: braţele încătuşate, într-un efort de rupere a costumului (alb la Kordonsky, negru aici) – ”Oamenii, leii, vulturii şi potârnichile, cerbii cu coarne înrămurate, gâştele, păianjenii, peştii cei tăcuţi ai apelor (…) toate vietăţile, toate, toate s‐au stins după ce‐au încheiat tristul ciclu al vieţii lor… (…) E frig, frig, frig… E pustiu, pustiu, pustiu… E înfricoşător, înfricoşător, înfricoşător… (…) Trupurile fiinţelor vii s‐au pierdut în pulbere şi materia cea veşnică le‐a prefăcut în pietre, în apă, în nori, iar sufletele tuturor s‐au contopit într‐unui singur. Şi sufletul lumii sunt eu… Eu… (…) În mine conştiinţa oamenilor s‐a contopit cu instinctele animalelor şi îmi amintesc, totul, totul, totul şi retrăiesc în mine fiecare viaţă în parte”.

Tradus în planul realismului psihologic, spiritualismul hegelian şi, în plus, apocaliptic al lui Cehov exprimă drama unui om aflat în stare de semiinconştienţă, iniţial căzut pe o scenă, de la înălţimea de patru metri, dintr-un ham, care îl purta pe personajul Kajtus printre stele; aceeaşi stare atunci când se găseşte imobilizat pe un pat de spital, într-un peisaj dezolant, din care rămâne imaginea unor seringi, perfuzii, ploscăi… E starea în care se regăsesc toţi oamenii ce au trecut vreodată prin aşa ceva. Cu toate acestea, aşa cum spuneam şi la început, nu suntem invitaţi să empatizăm cu această stare, mimul încearcă se ne menţină detaşaţi în faţa nenorocirii trecute.

Atunci când intervine planul moral, protagonistul se ascunde în faţa unei măşti inedite (intervin soluţii regizorale interesante): partea de deasupra unei canistre cu mâner şi capac, capacul este deşurubat în dreptul gurii, iar actorul este supus unui interviu (din nou, voci înregistrate) referitor la accident: la primele întrebări răspunde, suflând o bilă de ping-pong afară, prin gura canistrei, la ultima, cea mai grea dintre toate (”Pe cine consideraţi vinovat de accident?”) răspunde punând la loc dopul la canistră.

Leit-motivul acestui showîl constituie tema piesei muzicale interpretate de Charlie Chaplin – Smile. De altfel, la un moment dat, Emanuel Florentin îl personifică pe comicul englez, trădând gravitatea din spatele măştilor vii purtate de-a lungul întregului spectacol. Însă, la rândul său, tristeţea se îmbină într-o echilibristică de invidiat cu bucuria. Pe rând, baloane mici roşii, apoi ulterior baloane mari albe cu înscrisuri contradictorii părăsesc scena înspre public. Emoţii diverse, stări diferite stau mărturie a poveştii ce tocmai s-a derulat în faţa publicului. Şi… un ultim balon, pe care se poate citi în litere de tipar: ”SPERANŢĂ”. Aplauze meritate pentru Emanuel Florentin, un actor de excepţie, atât pentru cei mici, cât şi în montările pentru publicul tânăr! Şi mă bucur că, după doi ani, a revenit, în sfârşit, pe scenă.

De asemenea, felicitări coregrafei şi întregii echipe care a susţinut acest spectacol, tuturor celor din umbră (sunet, lumini etc.), care l-au făcut posibil.

(Fall, regia, scenariul, coregrafia: Alice Şfaiţer, interpret: Emanuel Florentin, light design: Adrian Buliga, premiera: 3 martie 2014, Sala Studio a Universităţii de Arte ”George Enescu” din Iaşi)