Capacul

Demisia lui Gaburici nu-i fără de cântec, desigur. La două zile înainte de scrutin (a cărui miză, în contextul unei alianţe tot mai neconvingătoare, este uriaşă: poate reformata lucrurile la vârf într-o măsură decisivă) şi după sacramentala sută de zile în care nu l-am auzit, cu o excepţie, două, penibile până la lacrimi, dispariţia premierului-problemă e hodoronc-tronc. Nimic nu părea s-o prevestească. Povestea cu diplomele contrafăcute şi studiile himerice, după copy-paste-ul lui Ponta, s-a perceput cumva ca o joacă de copii. A funcţionat cutuma exemplului preeminent. Şi a mai funcţionat, cred, vorba lui Arghezi, o emasculare generală, ca efect aşa-zicând colateral al raptului de miliarde. Nici pe acesta, apropo, nu l-aş fi putut prevedea, deşi sunt de prin zonă. Revolta, cu proteste de stradă, chiar cu lapidări de geamuri pe la Guvern, ar fi fost şi logică, nu doar îndreptăţită. Celor două marşuri organizate recent de Platforma Civică „Dreptate şi Adevăr” în centrul capitalei le-au lipsit, să nu vă pară un paradox, tocmai autenticitatea, deşi oamenii adunaţi au fost, desigur, cât poate de reali. Protestele însă au împrumutat şi stilistica, şi, în bună parte, retorica perioadelor revolute, părând de departe o bizară reciclare cu fantoşe. Aşa că, pe fond, dacă şi-ar fi propus şi testul acesta (pe care n-ar trebui totuşi să-l excludem, fiindcă se operează la o altitudine foarte mare şi pe perioade din ce în ce mai întinse: jocurile într-o ţară atât de mică frizează iacătă anvergura istorică), pe fond, zic, delapidarea a confirmat ceea ce se ştia cu certitudine, chit că în forme rudimentare: o mare blazare. Eu îi găsesc incredibilului rapt acest merit inestimabil psihologist. Când am mai fi ştiut cu atâta precizie ce masă inertă e lumea dintre cele două râuri şi când s-ar fi dat o dezlegare mai largă bătăii de joc instituţionalizate?

De aceea demisia lui Gaburici cade ca din senin. Ea ridică, întâi, întrebarea numirii sale. La datele pe care le avem acum la îndemână şi le putem judeca (ţinută, vocabular, prestaţie – tot ce a făcut cât se poate de lamentabilă această figură), ar trebui să ne mire urcarea ei în vârful piramidei, nu debarcarea autoimpusă (şi asta încă o întrebare!). Nici vorbă că povestea studiilor lui Gaburici – motivul aparent pentru care acesta şi-a anunţat demisia – nu le va fi fost cunoscută grangurilor care l-au instalat. Restul, de la bâlbe la stupizenia anumitor formulări, care n-au avut nici puterea să stârnească hazul, doar mila şi aceea amestecată cu repulsie, a sărit în ochi atunci ca şi ulterior, când l-am văzut şi noi pe micile ecrane. Care a fost rostul numirii unui astfel de specimen în fruntea Guvernului? Sau altfel: ce ochi am uns noi, punându-l pe oarecinele în chestie la Executiv?

O să vedem cât de curând, când raportul de forţe în teritoriu, după localele tocmai încheiate, se va preciza, dacă şi în ce măsură a fost guvernul Gaburici un respiro câştigat în ochii Occidentului, dar şi ai Rusiei, bineînţeles, de o clică strânsă rău cu uşa de nevoia de a-şi reînnoda maşinaţiunile cu onorabilitatea şi de a ieşi la final basma curată. Un time-out pentru redefiniri, reierarhizări şi, cum sugeram, sublimări dinspre stratul obscur şi fetid, unde gestează dispreţul şi încolţesc crimele spre rampa unde un Plahotniuc ori un Filat apar şi ne orbesc cu dantura lor renovată prin capitalele europene.

Cine urmează e cam de greu de spus deocamdată, deşi liberalii, prin chiar gura lui Chirtoacă, la o conferinţă, au şi lansat ideea succesiunii acestuia în postul rămas vacant. Dar e prea puţin probabil, mai cu seamă acum când de Greceanîi îl despart, în vederea celui de-al doilea tur de scrutin, doar două procente. Toată stânga rusofilă e perfect conştientă că mârlăniile falsei coaliţii proeuropene le-a pus în pus în mâini o şansă unică în ultimul pătrar de veac şi de aici în următoarele două săptămâni e de urmărit cu atenţie tot spectacolul mediatic. Ranforsată şi financiar, după cum trebuie să ne aşteptăm (Moscova nu face mare deosebire între parai şi bombe), nu doar moral, stânga şi-ar putea adjudeca Chişinăul. Am oroare de predicţiile sumbre, dar asta ar putea trage definitiv capacul peste măcar conştiinţa unei contraponderi la restauraţia căreia, probabil, îi suntem martori.

Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova