Ce rămâne al nostru în Europa

Este dificil de improvizat o definiţie a patrimoniului cultural, de aceea mă voi mulţumi să o respect pe cea mai "cuminte", pe cea mai la îndemână: ar fi vorba despre acel rezervor de bunuri spirituale care aparţin unei naţiuni, aşa cum s-a definit ea nu neapărat pe parcursul istoriei, ci prin intermediul culturii. Deloc întâmplător Istoria… lui G. Călinescu înlocuia concluziile aşteptate cu o siteză privind Specificul naţional, semn că literatura, poate mai pregnant decât celelalte arte, este în măsură să dea seama de ceea ce individualizează profilul nostru etnic. Prin urmare, nu ne caracterizează (doar) figurile vizibile ale prezentului, cât pilonii culturali, spirituali, care ne-au ajutat să ne închegăm o identitate numai a noastră.

Evident că problema patrimoniului naţional este de strictă actualitate sau ar trebui să devină astfel, de când facem, cum-necum, parte dintr-o Europă unită, unde trebuie, prin protocol, să asimilăm o serie de norme generale. Câtă vreme legislaţia va unifica economia, administraţia, limba oficială, moneda etc., cred că cea mai importantă carte de vizită a noastră (şi nu numai a noastră) rămâne aşa-numitul patrimoniu cultural. Pentru că asta ne defineşte cel mai bine, pentru că prin asta putem atrage atenţia, prin asta ne putem omologa, de vreme ce în domeniile amintite nu prea suntem competitivi. Pe scurt, discuţia ar trebui să reprezinte o urgenţă, să îndemne la campanii pragmatice de promovare a culturii române, acum, cât încă acest lucru mai poate interesa. Globalizarea nu trebuie să însemne renunţarea la ce ne e specific, ci dimpotrivă: o valorificare a notei distinctive, pe care orice strategie de marketing cultural va fi nevoit să se bizuie. Pentru că a continua să înfăţişăm România ca un tărâm feeric, cu oameni îmbrăcaţi în port naţional, ducând vitele la păscut, doinind din fluier sau jucând la horă mi se pare o strategie cât se poate de păguboasă într-o Europă care impune, actualmente, un etalon de civilizaţie care obligă.

Problema noastră nu este una propriu-zis valorică, cât mai ales una de promovare. Că dintr-un anumit complex de inferioritate am renunţat mai mereu la dialog. Sau, în unele cazuri, nu am ştiut ce să promovăm. Singura şansă de a deveni competitivi şi cultural în Europa federalizată este să participăm activ la fermentul mişcărilor artistice contemporane sau să încercăm să acredităm acele modele care au şanse reale de a-şi câştiga autoritatea. Cum ar fi, printre altele, paradigma avangardei autohtone, care oricum a dat Europei artişti precum Tristan Tzara, Paul Celan, Gherasim Luca, Eugen Ionescu ori Brâncuşi. Numai că încă nu s-a produs o acreditare a acestora ca autori români, ca produse ale unui context cultural cu nimic mai prejos decât cel occidental. Pe scurt: soluţia nu este nicidecum cea a renunţării la valorile autentice, la specificul nostru cultural, aşa cum corect l-au definit Pârvan, Călinescu, Blaga şi alţii, ci acela al impunerii acestuia pe plan european. Experienţa ne arată că de succes s-au bucurat acei autori care au încercat să surprindă Occidentul cu ceea ce ţine de particularităţile locului, propunând experienţe culturale pitoreşti, inedite, iar nu eforturi tehniciste pe care oricum Vestul le-a consumat de mult. De aceea un Ismail Kadare, un Milan Kundera, un Bohumil Hrabal, Gyogy Konrad, Milos Crnjanski şi alţii au devenit nume omologate pe tot continentul şi nu scriitorii români. Avem încă de învăţat de la vecinii nostri lecţia echilibrului dintre păstrarea identităţii naţionale şi traducerea acestui specific într-un limbaj comun tuturor. 

Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza" Iaşi