Cine e Malala si de ce ne-am deranja sa ii aflam povestea?

Daca era doar o stire, povestea Malalei era acum de mult uitata. Daca se facea un film, ar fi luat probabil cateva premii minore din ratiuni de political correctness pentru a mangaia sensibilitatile miscarilor feministe si cam atat. Povestea ei a devenit insa carte. Iar chestia asta ne complica putin vietile, pentru ca – hai sa recunoastem – cartea este carte si, mai mult, ne pune constiinta in fata unui mic exercitiu. Concret, daca ai apucat sa afli despre ce este vorba si nu incerci sa o citesti, inseamna sa recunosti ca, in fond, nu iti prea pasa.

Despre conditia femeii avem tot timpul impresia ca stim destule. Si, intr-o epoca in care informatia circula cum circula, chiar avem ocazia de a sti. Intrebarea care se pune este in ce masura ne preocupa, de fapt, subiectul? De pilda, iti poti da seama atunci cand afli despre existenta unei carti ce relateaza povestea unei tinere pakistaneze ce a scapat ca prin urechile acului de o executie a talibanilor. Desigur, se poate consemna cu interes existenta unei asemenea carti, apoi se poate trece cu destula eleganta peste acest fapt, in definitiv foarte lateral in raport cu existenta noastra, daca nu cumva chiar minor. Totusi, lucrurile se complica foarte mult, daca in lipsa unui film cat de cat OK faci gafa de a pune mana pe ea la ceas de seara si citesti primele 20 de pagini. Credeti-ma pe cuvant, nu prea mai ai scapare.

Mic si modest discurs despre perceptia ororii

Atunci cand ororile se petrec imediat dincolo de gardul nostru, avem o problema: proximitatea lor ne afecteaza mai mult decat monstruozitatea lor. Dovada este faptul ca reactiile sunt diferite, daca tragediile sunt provocate de oameni care vietuiesc in satul vecin. Cand comunitatea care a permis intr-un fel sau altul aparitia unor oribilitati este departe de noi, apare si un sentiment de confort. Ne „incanta“ gandul ca asa ceva se poate intampla „la altii“, nu si „la noi“, Doamne fereste! Ne simtim protejati de ideea ca „ai nostri nu sunt in stare de asa ceva“, ci doar ceilalti, drept pentru care o luam frumos in brate si nu ii mai dam drumul. Si, pana la urma, nu este nimic condamnabil in asta, e doar un mecanism de autoprotectie, care ne ajuta sa ne dam jos din pat dimineata, doar cu scopul foarte imprecis de a mai trai inca o zi.

Pe de alta parte, nu spun o noutate, televiziunea, cu excesele ei indelung blamate, ne exhiba oroarea apropiata sau indepartata mult prea insistent. Astfel, prin expunere repetata la asemenea stimuli emotionali, nu avem foarte multe optiuni. Una dintre ele este sa capatam involuntar o oarecare insensibilitate si sa ne conservam pozitia comoda de spectatori ai unei alte stiri, si sa trecem peste, dupa cuvenitele mirari si eventuale comentarii ocazionale cu indignarea-n gat. O alta posibilitate este aceea de a refuza instinctiv aceasta latura binisor aberanta a realitatii si sa ne formam obiceiul considerat sanatos de a comuta repede pe un alt canal. In fine, tot expunerea repetata despre care vorbeam anterior ne mai ofera oportunitatea de a dezvolta o curiozitate maladiva fata de nenorociri, caz in care devenim o unitate din masa de abonati obsesivi ai stirilor cu si despre crimele si accidentele de la ora 5, cu amendamentul ca unii dintre noi pot deveni fani ai site-urilor cu filmulete ce prezinta accidente groaznice si decapitari reale.

Povestea in versiunea scurta

Dar sa revin la Malala. Este fiica unui barbat pakistanez (ma rog, pakistanez in urma anexarii unui principat independent cu aproximativ un secol in urma…) pe care multi l-ar numi „progresist“, pentru ca a considerat ca ziua in care ti se naste un copil trebuie sa fie una de sarbatoare, chiar si in cazul in care este vorba despre o fata, nu neaparat despre un baiat. E doar unul dintre cei care nu considera ca odrasla-fata este inferioara by default odraslei-baiat si, pe cale de consecinta, nu merita privilegiul alfabetizarii. Totusi, cazul sau particular este caracterizat prin detaliul de a fi fondat o scoala de fete, la care fiica sa Malala este una dintre elevele eminente si, mai grav, intervievata cu interes de jurnalisti, mai ales straini.

Este genul de glorie care te scoate in fata nepermis de periculos. Altfel spus, in contextul nepotrivit, e fix ceea ce ai nevoie pentru a deveni tinta vie. Si… tinta a fost atinsa la propriu de catre talibani in dimineata zilei de 9 octombrie 2012, zi in care autobuzul obosit al scolii a fost oprit cu forta pentru a putea urca in el un executant. Probabil ca a trebuit sa se intample ca acesta sa fie un amator sau a fost pur si simplu o minune ca Malala a supravietuit celor trei gloante ce i-au tintit capul de la o jumatate de metru. Cert este ca, printr-un context de intamplari fericite, Malala a supravietuit atacului si a rezistat cat sa fie transportata in Marea Britanie, unde a fost salvata. Ce a urmat este istorie pe bune, incercati o cautare pe Google dupa  Malala Yousafzai, daca nu ma credeti. Cine insista ii gaseste inclusiv inregistrarile discursurilor de la sediul ONU sau participarile la talk-show-urile unor vedete de calibru ale televiziunilor britanice si americane.

Si totusi, cartea

Lectura copertii si a primelor doua pagini mi-a dovedit inca o data, de parca ar mai fi fost nevoie, carei specii scarboase (cei indulgenti pot citi „mofturoase“) de cititor ii apartin si de cat de multe lucruri ma impiedic inainte de a ajunge la cele esentiale. Asadar, intelesesem din capul locului nevoia unui coautor in cazul relatarii copilei de 16 ani, oricat de eminenta ar fi fost ea. Ba chiar mi s-a parut foarte in regula si am apreciat onestitatea, asta comparativ cu autobiografiile unor vedete de top care se straduie sa ma minta ca nu au apelat la serviciile unor profesionisti pentru a pune pe hartie cateva idei plate. Cred ca de data aceasta m-a iritat cumva meseria scriiturii, poate pentru ca asteptam ca povestea sa fie spusa cumva mai naiv din punct de vedere stilistic. Intr-o faza ulterioara, pe masura ce parcurgeam cartea, am sfarsit prin a recunoaste ca a fost cea mai buna solutie. Practic, era pacat ca, raportat la gradul de dramatism, dar si de optimism al povestii, nivelul de elaborare al textului sa fi ramas la cel al unei adolescente pakistani, fie ea si eminenta. In treacat fie zis, uite asa imi dau seama ca devine necesar un compliment la adresa traducerii Ioanei Georgescu. In fine, vreau sa spun ca drama traita si consecintele ei sunt relatate nu doar „emotionant“, ci si literar, gratie contributiei asumate a Christinei Lamb.

Avem, asadar, tot ceea ce ii trebuie unei carti care nu este inspirata din realitate, ci reda realitatea: un atentat nereusit, care creeaza o eroina sincera si superba, si ii ofera un glas de un volum incredibil. Si, da, cred ca se cuvenea sa se apeleze la o tehnica literara extrem de eficienta, numai buna de scos din minti pe multi dintre profesorii inchipuiti de creative writing.

Insa marele bonus al acestei carti, oricat de completa ar fi ea dupa toate criteriile de analiza pe care le puteti imagina, este increderea pe care o insufla. Da, bine, stim cu totii: lumea e prost croita, asa cum e facuta lasa loc unor uratenii uriase si ca – vai, bine ca este asa! – speranta moare ultima. Dar nu, nu despre asta e vorba. Caci nu avem o carte ca multe altele despre gandirea pozitiva, desi, in extenso senso, poate fi interpretata si asa. Diferenta o reprezinta experienta vie si credinta ferma, alaturi de capacitatea sa de a evidentia cat de multe insule de frumusete pot exista intr-un ocean de ura.

Malala Yousafzai, Christina Lamb, Eu sunt Malala, traducere din limba engleza de Ioana Georgescu, Editura Polirom, 2014