Compasiunea de estradă

În războiul neobosit al naţiunii române cu ea însăşi, adevărat Bellum Terrarum, ce împarte implacabil lumea românească de aproape trei decenii, cu o alternanţă de stări de beligeranţă cu febre mocnite, în agresori şi agresaţi, s-a trecut săptămâna trecută la faza decisivă a caftelii pe blog. În stilul său afectat-patetic, cu înălţimi profetic-moralizatoare şi câte o strălucire inchizitorială sclipind surprinzător în soare, domnul Gabriel Liiceanu a recidivat cu un fel de remake al celebrului său "Apel către lichele", de la începutul anilor ’90. Text care a stârnit furtuna pe net şi a mobilizat o maree pestriţă de "oameni de bine".

În rubrica sa de pe platforma de bloggeri www.contributors.ro, domnul Liiceanu descrie cu minuţiozitate, în încercarea temerară de a rezolva cangrena cu fierăstrăul, "România-gurilor-ştirbe". E un text tulburător, plin de teme controversate, care şi-a îndeplinit cu succes rolul de provocare terapeutică pentru că a generat imediat, după cum spuneam, o multitudine de reacţii. Între ele, cele mai interesante sunt, desigur, cele ale apostolilor vocali care au sărit în apărarea săracilor şi necăjiţilor ultragiaţi, se pare, de aroganţa elitistă a "unui afacerist milionar în euro" care-şi bate joc de amărâţii acestei ţări care nu au destui bani să se ducă la dentist, dar care prin efortul lor civic conjugat au dat girul electoral unor politicieni care să le mărească ajutoarele sociale, să aibă şi ei, săracii, măcar de-o plombă. De ce nu-i lasă "liicheanu ăsta" şi pe ei să fie fericiţi?

Dincolo de ingredientele polemice şi de stilistica jucăuşă, chestiunea nu e de discutat în termenii încetăţeniţi de marea bălăcăreală valahă, extinsă tumoral la nivelul ţării. Nici problema cu adevărat importantă a sărăciei şi săracilor acestei ţări, nici aceea, dramatică, a reeducării prin spălarea creierelor pe care o întreprind, malefic, o serie de instrumente mediatice aservite mafiei politico-economice care a subjugat această ţară şi o ţine în sărăcie.

În primul rând, trebuie subliniat faptul că, în ciuda multor hermeneuţi neatenţi, Liiceanu nu a scris despre săraci, ci despre victime. Despre victimele reeducării de la Piteştiul de ieri (închisoarea cruntă stalinistă, cu cel mai monstruos program de tortură) la Piteştiul de azi unde nişte amărâţi au fost aduşi pe listă, cu autobuzele, "să-şi exercite dreptul constituţional de a protesta". (Departe de mine gândul de a le contesta acest drept sau de a pune la îndoială buna lor credinţă. Experienţa mea de istoric îmi arată că, totuşi, în democraţie se iese în piaţă doar împotriva guvernului şi a puterii. Numai în dictatură sunt mobilizate masele, cu liste de la locul de muncă, în favoarea puterii, adică a partidului-stat). Gabriel Liiceanu vorbeşte în primul rând despre mecanismul maşinăriei poliţiei politice comuniste, care a desfigurat masa oamenilor obişnuiţi. Întâi fizic ("duşmanii poporului" sunt schilodiţi, edentaţi sau ruinaţi fizic atunci când nu sunt pur şi simplu exterminaţi), apoi sufleteşte (ateismul ca politică de stat în paralel cu pelerinajul la mumia lui Lenin) şi, finalmente, mental (reeducarea – oamenii nu mai îndrăznesc să gândească cu mintea lor, ci exprimă, cel puţin în public, "ceea ce partidul aşteaptă să audă de la ei"). Mai mult, ceea ce a fost drăcesc în reeducarea de la Piteşti, experiment singular chiar şi în gulagul comunist, a fost faptul că erau transformaţi în torţionari chiar colegii de celulă, sfâşiindu-se astfel, dramatic, până şi ultima formă de umanitate din ei, solidaritatea în persecuţie. Desigur că, în ciuda unor posibile paralele cu ce se întâmplă azi, amărâţii aduşi cu hurta la manifestaţiile de "susţinere a guvernului" şi de înjurat preşedintele ales, ştirbi sau nu, nu îi torturau pe ceilalţi, din Piaţa Victoriei (deşi, dacă ar fi avut puterea să o facă, cine ştie?), iar analogia făcută de Gabriel Liiceanu se referea, evident, la condiţia lor de victime ale unui sistem în care li s-a inculcat mental că sărăcia lor se datorează "multinaţionalelor", "lui Soros", "Uniunii Europene" sau, mai general, capitalismului şi Americii.

Ei bine, pe acest teren, manipularea se întâlneşte şi cu masa de agenţi de influenţă ai discursului anti-capitalist în general şi anti-american prin excelenţă, care nu sunt neapărat plătiţi de Putin, bineînţeles, dar care, din cochetărie ideologică iresponsabilă, devin "idioţi utili" ai propagării autoritarismului antidemocratic. Aceşti umanişti de faţadă, care se tânguiesc artistic pe blog şi pe Facebook îngrijoraţi de faptul că necăjiţilor li s-ar lua dreptul de a protesta de către "aşa-zisa elită intelectuală băsistă" sau că "oamenii lui Soros" ieşiţi la ordin în piaţă vor să împiedice guvernul să le mai dea nişte bani amărâţilor, să aibă şi ei măcar de o lucrare stomatologică socială, ar trebui să constituie, poate, un subiect de meditaţie de sine stătător. Cum majoritatea sunt oameni inteligenţi şi educaţi, branşaţi la curentele anti-sistem occidentale, s-au prins că o astfel de poziţionare ideologică poate aduce un important pachet de beneficii căci, desigur, e greu de crezut că sunt adoratori sinceri ai lui Fidel Castro în condiţiile în care, atunci când îşi negociază contractele şi tantiemele personale, sunt de o ferocitate capitalistă abrazivă, nemiloasă. Sau că batjocoresc artistic condiţia bugetarului (lipitoare odioasă care suge impozitele generoase date de ei, "privaţii" şi "independenţii") din principiu, sincer, doar până când le ajunge o prietenă ministru şi îi cheamă să se înfrupte şi ei din banul public ocupând imoral, prin pile, diverse funcţii şi demnităţi. De ce au sărit în sus tocmai ei?

Pentru că nu e nimic mai lucrativ decât stângismul de paradă, decât compasiunea declamativă, decât revoluţiile de berărie, decât discursul anarho-sindicalist, fără nicio teamă de persecuţii, din democraţiile liberale. Ce poate fi mai simplu şi mai înălţător decât să te preocupe artistic, pe social media, grija de săraci? Mai ales că ai fi scandalizat, şi l-ai trimite imediat la muncă pe orice "asistat social" care ar îndrăzni să-ţi ceară un coltuc de pâine. Doar e mai la îndemână să-l stucheşti pe Liiceanu, apărat de ecranul protector al Mac-ului tău socialist, decât să faci vreun gest umanitar, cu decenţă şi fără selfie-uri doveditoare, pentru un copil necăjit care nu are ghiozdan şi pantofi şi căruia mama îi dă să mănânce, o dată pe zi, mămăligă rece cu ceai.

În concluzie, vorba lui Andrei Pleşu, tot Caragiale săracul, cu Crăcănel al lui din D’ale Carnavalului, pune epitaful acestui fals război stomatologic: "Cu dinţii! Cu dinţii am să-l rup!"

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor