Complexul Muzeal al Corupţiei

Ori de câte ori un râvnic paing colector de foloase materiale rămâne prins în insectarul procurorilor, presa nu ezită să expună, pe un ton admirativ-invidios, repertoriul de bunuri al acuzatului. De regulă, se au în vedere banii, bijuteriile, casele, maşinile şi obiectele de artă, adică artefactele care dau seamă de poziţia ocupată în lanţul trofic. Aşa-i în firea omului şi în natura lucrurilor: geaba eşti ministru dacă n-ai barem un Renoir în seif şi nici nu te poţi numi primar, fără vreun Tonitza sau Grigorescu suspendat în sufragerie!

Pomelnicele de obiecte strânse de oameni aflaţi vremelnic în fruntea ţării au, uneori, anvergură de colecţie. Ba, prin cantitatea şi calitatea obiectelor deţinute, câţiva din fruntaşii corupţiei sunt fericiţii curatori ai unor muzee private.

Dacă nu ne înşală simţul estetic, amenajarea unui muzeu aflat în proprietate personală începe de la poziţia de primar/ şef de CJ în sus. Directorimea poate, cel mult, aspira la dobândirea câtorva piese artistice, însă numai şeful ăl Mare poate avea propriul spaţiu estetic de automăgulire, reculegere şi recalibrare spirituală.

Nu greşesc foarte mult dacă presupun că, pentru aceşti oameni, obiectele de artă nu sunt decât trofee care atestă fineţea instinctului de prădător. Dintre toate vieţuitoarele pământului, omul este singurul animal care-şi glorifică, printr-o semiotică foarte complicată, abilitatea de a vâna. Leul nu face paradă cu şiragul coarnelor de antilope ucise, omul, întotdeauna.

În corupţie, ca şi aiurea, accesul la resurse obţinute prin concurenţă acerbă îi determină pe „vânători” să-şi decoreze spaţiul privat de existenţă cu tot soiul de trofee. Funcţia principală a acestora e de a le semnala aspiranţilor şi rivalilor cine-i tartorul.

Aşadar, versatilitatea de prădător a cetăţeanului malversat şi cu funcţie de conducere nu mai este ilustrată de colţi şi de muşchi, ci de numărul şi de varietatea trofeelor care indică feuda, forţa şi superioritatea. Această observaţie a fost, de altfel, formulată de faimosul medic şi crimonolog italian Cesare Lombroso (1835-1909). În opinia sa, megalomania, excesul de vanitate, parada de bogăţie (autentică sau falsă) se numără printre însemnele tipice de recunoaştere ale răufăcătorului înnăscut (le criminel-né).

Să revenim la corupţii noştri şi la muzeele lor personale. Dacă tot am stabilit că mărimea muzeului personal este direct proporţională cu poziţia executivă a suspectului/ acuzatului/ condamnatului pentru fapte de corupţie, e bine să adaugăm că vânătorul de obiecte de artă procedează la adunarea lor în chip nediferenţiat. Nefiind implicat în mecanismul de acumulare, gustul artistic nu impune restricţii. Se colectează, nu se colecţionează. Renoir stă bine lângă trei kile de aur, după cum un smartwatch ultimul răcnet poate fi lesne plasat în vecinătatea pendulului lui Foucault, ediţie limitată, Rococo.

Îmi imaginez că o călătorie în aceste muzee necunoscute marelui public este, asemenea unui traseu iniţiatic, o incursiune copleşitoare în universul de emoţii al proprietarului. „Uite”, va comenta nostalgic curatorul, „am primit ceasul acesta Louis XVI în timpul primului meu mandat. Aşa se dădea pe atunci. Tot atunci am moştenit, printr-o sponsorizare, aceste minunate schiţe ale lui Otto Dix. Hai, mai bine, să tragem o cubaneză în pinacotecă. Ce vremuri! Lumea avea bun-simţ, nu ca acuma!”.

Numai după o asemenea vizită ghidată va putea naivul vizitator să rămână perplex, şocat şi siderat de imensa acumulare de capital cinegetico-artistic. Iar ceea ce şochează în cel mai înalt grad nu ţine nici de nămolul moral al omului corupt, nici de luxurianţa trofeelor incluse în muzeul personal, ci de timpul ultrarapid de căpătuire.

Deşi se zice că arta solicită timp şi bani, în România zilelor noastre, unui fruntaş al corupţiei nu îi va lua mai mult de un tun zdravăn pentru ca el şi urmaşii săi să-şi facă nu unul, ci zeci de muzee personale. Marii vânători de artă din vremea sălbatică a anilor ’90 îşi plâng astăzi în pumni şi blestemă sărăcia pe care au ajuns să o trăiască, când iau seamă şi aminte la loviturile date de prădătorii de top ai zilelor noastre. Înainte se lua cu suta şi cu mia, acum se ia cu milionul.

Pe măsură ce vistieria statului se prăbuşeşte sub loviturile financiare primite, prin sălaşurile prădătorilor răsar ca ciupercile de aur după o ploaie cu milioane de euro tot soiul de colecţii de valori (biblioteci, iconoteci, timbroteci, pinacoteci ş.a.) care dau măsura deplină a sensibilităţii carnasierului cu chip de om. Ceea ce la alţii a fost adunat cu trudă de-a lungul mai multor generaţii, la noi se poate strânge într-o clipă de inspiraţie.

E bine că marii vânători investesc în artă. E păcat că procurorii şi judecătorii nu vor să ajute, prin deciziile lor, la buna şi trainica zidire a unui Complex Muzeal al Corupţiei, în care fiecare galerie să poarte numele fondatorului.

Contra unei taxe rezonabile care să intre direct în trezoreria statului, toţi iubitorii de artă ar putea admira colecţiile strânse cu sudoarea banului public de mecenaţii ultimului sfert de veac. Aşa, toată lumea ar avea de câştigat. Părerea mea.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Al.I. Cuza” Iaşi