Creierul

Ceva nu mi-e clar aici. Comparaţia aceasta a sufletelor cu nişte haine adunate la un magazin de second-hand nu-mi sună prea bine la ureche. Ceva e tras de păr aici. Ce voia să demonstreze acoperitul de la minister căruia i-am pus o întrebare legată de gravitaţie?! Că adică, iată, sufletele sunt o materie ce poate fi reciclată periodic în trupuri ce se nasc gata însufleţite, dar însufleţite deja cu suflete purtate, care din start miros a rufărie veche? Desigur spectrul ministerial făcea aluzie la metempsihoză, dar la o metempsihoză percepută printr-o prismă consumatoristă. Vezi, adică sufletele au fost purtate şi răspurtate, cineva s-a plictisit de ele şi le-a aruncat în stradă la coşul de gunoi. Iar de acolo, altcineva s-a gândit să le adune şi să le ducă la un depozit angro. Iar de aici, au venit, vezi, vânzătorii de suflete en-detail, şi le-au înghesuit, claie-grămadă, în magazinele lor, de unde cei ce chipurile se întrupează să-şi poată cumpăra şi un suflet folosit. Simplu şi eficient. Vii pe lume, îmbrăcat în carne, probezi un suflet ca pe-o haină sau chiar ca pe o pereche de nădragi, şi dacă ţi se potriveşte cât de cât ca măsură, l-ai luat şi tule-o cu el acasă. Prostii. Sufletele nu semănă nici pe departe cu nişte haine. Nici măcar cu haine interioare. Ele sunt făcute din conştiinţă şi simţire. Iar conştiinţa şi simţirea nu pot fi folosite şi refolosite de câte ori ai nevoie de ele. Nu, frate, simţirea ţi-e dată pentru o fracţiune de secundă. Şi conştiinţa la fel. Căci s-ar putea ca în următoarea fracţiune să nu mai ai nici conştiinţă, nici simţire, devenind totuna cu golul de unde ai venit. Desigur că nu puteam să înţeleg în ruptul capului această teorie a sufletelor second-hand ce au mai fost purtate şi de alte trupuri şi nici de faptul că dumnezeirea plămădind lumile din haos nu se întreba de rostul lor, dar ca să scap de toată pisălogeala asta, am zis că da, înţeleg şi mi-am văzut de gândurile mele.

M-am prefăcut că închid ochii şi deodată am simţit deschizându-se în stânga mea o supapă care mă atrăgea în gol. Atunci, strângându-mi genunchii la gură, am urlat din toată puterea, făcând să se degaje o mulţime de bule de aer ce s-au ridicat la suprafaţa eprubetei, luând o formă de elipsă în care era înscris un triunghi isoscel în formă de SOS!

Simţindu-mă, probabil, că intru în panică, profesorul se apropie de eprubetă. Spaima de care eram cuprins, pe semne, îi crea o stare de bună dispoziţie. Am stat cu sufletul la gură şi-am aşteptat să văd ce spune. După câteva clipe de tăcere, l-am auzit zicând:

„Să nu-i fie de deochi, dar a crescut. Nu-i aşa, Kiky, că-i deştept?! Ia uite ce ochişori bulbucaţi are şi ce labe de broscuţă!”

Domnişoara Kiky se fâţâi, lipindu-şi sânii de stativ.

„Parcă-i o mică iguană de pe Galapagos”, spuse ea, fâţâindu-se de pe un picior pe altul. Mi-am răsfirat degetele de la lăbuţe şi am privit-o cu atenţie. Şi aşa, cum o priveam, deodată inima mi-a tresărit. Cufundat în palme, chipul ei respira atâta puritate, încât, fără să-mi dau seama, am oftat.

Văzându-mă cât mă agit şi câte probleme îmi fac, poate că veţi spune că această domnişoară, ce s-a combinat cu profesorul, nu mi-e chiar indiferentă, ci dimpotrivă, mi-a căzut cu tronc. E posibil să aveţi dreptate. Când e vorba de dragoste, te poţi aştepta la orice. Şi ce dacă ea e asistentă, iar eu doar un simplu mormoloc?!

În fine, chestia asta cu iguana m-a distrat. Nu ştiu de ce ăştia de pe-aicea, indiferent dacă sunt profesori, medici, asistenţi, frizeri, coafeze sau asistaţi, au impresia că fiinţele ce trăiesc la mii de ani lumină-n spaţiu, indiferent de gradul de civilizaţie pe care l-au atins, vor să le facă rău. De aceea în mintea lor mulţi dintre ei ne văd ca pe nişte reptile. Nu, drăguţilor, noi nu avem nimic de-a face cu reptilienii. La drept, vorbind, pe Andromeda reptilele nici n-au existat. Creierul reptilian noi l-am expediat pe Terra, aşa că despre ce vorbim?! Pe Andromeda avem cu totul altfel de creiere decât cele de aici. Unii, la drept vorbind, nu posedă nici un fel de creier, sunt înzestraţi însă cu o calotă craniană burduşită cu gânduri, care se perindă în lăuntrul lor luând, în funcţie de circumstanţă, configuraţii adecvate. Prin urmare, poţi gândi şi fără creier, apelând la mulţimea gândurilor ce ţi se perindă, nolens-volens, în cutia craniană ce rezonează, ca o cutie de vioară, la unison cu restul corpului, dar şi cu universul întreg. Mă întreb, însă: ce s-ar întâmpla dacă i-ar trece cuiva prin minte să-şi golească printr-un orificiu capul burduşit cu gânduri?! Eu zic că nu s-ar întâmpla nimic. Doar gândurile nu sunt nici boabe de fasole, nici grăunţe pe care să le scoţi dintr-un vas şi să le pui în altul. Şi chiar dacă s-ar întâmpla aşa, gândurile s-ar aduna într-un alt loc. Într-un alt cap sau într-o găleată. Şi capul sau găleata aceea ar gândi pentru tine. Prin urmare, ce rost are să batem apa-n piuă făcând fel de fel de presupuneri asupra modului cum gândeşte omul?! Unii gândesc aşa, alţii cu totul altfel. Mulţi, când e vorba de gândire, apelează la propria lor scoarţă cerebrală. Alţii se mulţumesc să rumege gândurile altora şi să tacă mâlc aşteptând momentul oportun ca să-ţi dea cu ele-n cap. Iar alţii, nu fac nici atât, dar dau dovadă de atâta perspicacitate şi inteligenţă, încât ajung în posturi atât de înalte în stat, astfel că, văzându-i, nu ai cum să nu-ţi scoţi pălăria, ba şi chiar şi creierul, şi să mături cu el podeau făcând temene în faţa lor. Desigur, şi pe Andromeda sunt tot felul de oameni plin de ciudăţenii. Unii ies la promenadă ţinându-şi în căuş propriului lor creier ca pe-o lumânare, ferindu-se de vânt… Ce să zic, ferice de ei! Cu toate strădaniile pe care le-am încercat, figura asta de stil nu mi-a reuşit. Puteam ce-i drept, ca şi mulţi alţii, să-mi scot creierul din cap şi să-l port în palme. Numai că al meu era lunecos şi mi se strecura, la cea mai mică neatenţie, printre degete, evaporându-se-n peisaj. Când aveai nevoie de el, ia-l de unde nu-i.

Ce-i drept, creierul apărea după o vreme singur şi se instala la locul său în cap. Dar asta nu-ţi mai folosea la mare lucru. Sau se aşeza frumos în palme şi stătea acolo cuminte fără să zică nici un pâs. Chiar dacă umblau deasupra lui, gâdilând cu lăbuţele lor parşive scoarţa cerebrală, asta nu-l deranja. Nu-l deranja nici când îl ciuguleau din zbor păsările sau atunci când roiau albinele sau fluturii aşezându-se printre încreţiturile sale sinilii pentru a-i suge cu trompa lor minuscule gândurile. Ba chiar am putea spune că, în sine sa, creierul jubila, zicându-şi: „Iată gândurile mele au dat rod şi acum zboară făcând nenumărate volute în aer în jurul altor creiere, care nu-şi pot da drumul liber fanteziei, accesând lumea ideilor pure, tocmai pentru că zac strânse în conceptele lor morale ca în nişte cercuri de oţel!”.

Prin urmare, acum aţi înţeles ce fel de creiere avem. Mai lăsaţi-mă cu reptilienii, cu iguana! Cu insulele Galapagos. Mai bine v-aţi detaşa şi voi de cerebelurile voastre şi v-aţi lăsa gândurile să zburde în voia lor cea bună. Prea multă minte strică. Nu simţiţi că logica voastră, de altfel, ca şi ştiinţa întreagă miros a naftalină?! Şi ştiţi de ce? Am să vă spun eu ca să ştiţi şi voi de ce: pentru că nu le aerisiţi la timp. Ajunge, detaşaţi-vă calotele craniene, luaţi aminte ce se întâmplă pe Andromeda, şi ieşiţi să faceţi o plimbare.

Nu, nu vreau să fiu iguană, nici măcar în visele domnişoarei Kiky. Mai ales acolo. Ce-i drept, dacă stau să mă gândesc mai bine, vorba ei nu a fost aruncată-n vânt. Există în noi imprimate nişte semne. Nişte urme şi, poate, chiar şi nişte reflexe de reptilieni. Dar unde nu există urme? Unde nu există reflexe? Universul însuşi e un reflex a ceea ce a fost şi ceea ce va fi! Puneţi mâna de orice bucăţică de materie şi veţi vedea cum pulsează, cum se fofilează, cum încearcă să vi se strecoare printre degete. Vechea ei stare o îndeamnă să rămână aşa cum a fost şi unde a fost. În timp ce diavolul o împinge să-şi găsească o altă formă pentru a se putea manifesta. Fiecare vrea să rămână el însuşi, dar în acelaşi timp să fie mult mai presus de sine însuşi şi de Dumnezeu… În orice bucăţică de atom există un mic diavol, ai cărui ochi strălucesc în gol, învârtindu-se nebuneşte în orbite. Simţind nu ştiu ce impuls, nu ştiu ce chemare, atomul se învârte în jurul nucleului, se învârte cu tot cu electronii lui, încercând să iasă din orbită şi să se apropie de alţi atomi. Dar brusc, mişcarea lui se opreşte pentru o clipită, şi atunci, odată cu el, se prăbuşeşte, asemenea lui Lucifer, tot universu-n hău! 

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist