Culisele puterii

De vreo două zile, internetul românesc zumzăie la vestea că a început difuzarea celui de-al treilea sezon din serialul House of Cards, al cărui titlu a fost tradus, la noi, prin sintagma Culisele puterii. Nu ştiu cum ar fi reacţionat telespectatorii români la traducerea, mai fidelă, Castelul din cărţi de joc, de altfel impusă ca titlu pentru un alt film, denumit tot „House of cards (1993)”, dar sunt convins că metafora fragilităţii, potenţată de titlul englezesc, a fost bine echivalată prin metafora de sorginte dramatică din traducerea românească. Ştiind că substantivul culise şi-a fixat, în limba română, înţelesuri precum „dedesubturi ale unor acţiuni”, “maşinaţiuni”, “intrigi” nu putem să nu observăm că traducerea surprinde foarte bine două aspecte definitorii ale producţiei menţionate: sursele teatrale pe care se sprijină serialul şi contrastul între ceea ce se vede pe o scenă (aparenţa) şi ceea ce se petrece în culise (esenţa). Să detaliem niţel.

Este cunoscut faptul că serialul american conceput pentru a fi difuzat mai ales în mediul online are ca sursă romanul lui Michael Dobbs, publicat în 1989 şi convertit de BBC în miniserie de televiziune. Aceeaşi reţetă a fost aplicată şi celorlalte cărţi din trilogia lordului Dobbs, To play the King (1992) şi The Final Cut (1994), fiecare fiind convertită în producţie televizuală la un an după apariţie.

În conjuncţie cu succesul de public al romanelor, popularitatea producţiilor britanice de televiziune, în centrul cărora a strălucit actorul britanic Ian Richardson, s-a datorat în primul rând filonului teatral ce a infuzat filmările de televiziune. Strălucit actor de teatru shakespearian, Ian Richardson a ştiut să împrumute eroului pe care l-a întruchipat, politicianul conservator Francis Urquhart, inconfundabila aură de măreţie în rău pe care o au nobilii şi regii întunecaţi sau decăzuţi ai nemuritorului Will.

În altă ordine de idei, chiar autorul trilogiei din care s-au născut producţiile de televiziune a găsit în dramele şi tragediile lui Shakespeare un nedisimulat izvor de inspiraţie. Personajul principal al trilogiei, Francis Urquhart, are mai multe trăsături comune cu nelegiuitul rege Ioan şi diformul despot Richard al III-lea decât cu politicienii spilcuiţi, snobi şi avizi de imagine ai zilelor noastre, după cum soţia sa Elizabeth pare mai degrabă desprinsă din lumea puternicelor şi nefericitelor scorpii de viţă nobilă care populează universul dramatic shakespearian. Scrise în stil gazetăresc alert, cu fraze scurte, din care se ivesc secvenţe şi replici-cheie, thrillerele politice ale lui Michael Dobbs valorifică, pe înţelesul tuturor, modele clasice, înalte şi sofisticate de construcţie a personajelor.

În serialul american actual, elementele proprii teatrului englez renascentist lasă loc proiecţiilor ideologice şi socio-culturale ale visului american (succesul dobândit cu orice preţ, puterea de a schimba realitatea după propria voinţă, nevoia de a controla totul) în aşa măsură încât abia se mai ghiceşte rădăcina vechiului prototip dramatic.

Personajul principal, politicianul democrat Francis Underwood, este un simulacru de Richard al treilea americanizat şi combinat cu o Lady Macbeth elegantă şi letală, cu minte brici, dar chinuită de pasiuni şi mustrări de conştiinţă selective. În drumul său către Biroul Oval, Underwood, politician cu state vechi de plată, înjură, minte, fură, şi ucide după cum îi dictează împrejurările.

În primul sezon, ticălosul personaj e simpatic, classy şi primejdios. Ghidat de sloganul „Democraţia e atât de depăşită!”, „biciul” Partidului Democrat din Congresul american, se supără că n-a fost numit ministru şi pune cu nevastă-sa la cale planul de a ajunge preşedinte al Statelor Unite fără ca cineva să-i acorde vreun vot.

Prima serie e foarte bună tocmai pentru că artizanii show-ului scot la bătaie tunurile mari de Hollywood: actori de mare talent, intrigă ascuţită ca o lamă de ras, replici excelente, iţe lesne de încâlcit şi greu de descâlcit, poveste feliată pe două-trei planuri să nu se plictisească privitorii isteţi ş.a. Aa, să nu uităm nuditatea de prim-plan, limbajul licenţios, consumul copios de droguri şi de alcool, adică explicitarea principalelor tabuuri pe care cuvioşii creştini crescuţi pe Bible Belt abia aşteptau să le vizioneze în particular pentru a le înfiera cu aplomb în public.

În al doilea sezon, Underwood, numit vicepreşedinte, îşi şterge urmele nelegiuirilor de parcurs pe măsură ce urcă rapid pe treptele puterii. Soţia se prinde că ceva nu e în regulă, dar îşi vede cuminte de fantasmele şi de planurile ei, iar staff-ul de la Casa Albă nu e capabil să facă faţă maşinaţiunilor perfide, eficiente şi de mare efect, născute şi crescute în cuibul veninos de lobbyişti şi de interese arhibănoase din Congres. Lovitura de teatru e previzibilă. Frank ajunge preşedinte.

În al treilea sezon, se petrec lucruri de curat senzaţionalism gratuit, menite să îi facă pe telespectatori să îl urască visceral pe El Presidente, zis şi „tiranul”. Pentru a nu le strica oamenilor pofta de vizionare, nu le divulg. Totuşi, ce ar mai fi de crezut despre calitatea intrigii şi despre nuanţele unui personaj, din moment ce creatorii serialului îl pun pe tiran, fie acesta fiinţă ficţională şi preşedinte interimar al S.U.A., să îşi facă nevoile pe mormântul tatălui şi să îl scuipe pe Hristos? Blasfemia fără fond e un tabu atât de copleşitor, încât nu ştiu câtă lume o poate înghiţi cu relaxare.

Nu ştiu ce cred telespectatorii statornici ai serialului, dar ştim că unora dintre politicienii autohtoni producţia le-a plăcut mult, mult de tot, şi bănuim şi de ce. Cică aşa se joacă în politica mare: să n-ai cuvânt, să n-ai onoare, să înjuri, să minţi, să furi, să profanezi, să ucizi. Asta-i curată nerozie, parol, iar serialul nu îşi propune să propage aşa învăţăminte şi purtări alese, ci dimpotrivă: cine ridică sabia de sabie va pieri şi cine sapă groapa altuia cade singur în ea!

Ioan Milică este lector universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi