Caută 
1 MIN
Întreţinerea iresponsabilă a acestei culturi a violenţei fie ea simbolică, pe internet, fie reală pe stadioane, pieţe publice sau teatre de război ne-a adus în impasul în care ne găsim acum, cu un război hibrid mondial deja început.
Dictaturile cultivă, de regulă, puritanismul. Nu numai pentru a păstra excesele ca un drept suveran al dictatorului şi a camarilei sale, ci şi pentru că puritanismul îndeamnă, structural, la pedepsirea drastică a celor care nu respectă normele, violenţa fiindu-i cosubstanţială. O violenţă simbolică iniţial (pentru că pare că decurge din precepte divine şi pedepsirea necredinciosului este perfect justificată), dar care degenerează rapid în persecuţie, în martiraj şi crimă la adresa celor care nesocotesc regulile imuabile ale respectivei credinţe (religioasă sau politică).
Comunismul (la fel ca sălbăticiile de dreapta, fascismul şi nazismul) a fost puritan, atent cu morala publică şi plin de ipocrizie. Mai mult, ca orice doctrină totalitară, pretindea ritos că are obligaţia de a face binele cu forţa (recenta lege arbitrară şi excesivă privitoare la interzicerea fumatului absolut peste tot fiind un exemplu elocvent în această speţă).
De aceea, răsturnarea de regim orchestrată în decembrie 1989 a început cu o crimă făcută vizibilă de către domnul Adrian Sârbu. Deşi complotiştii au apreciat, în buna tradiţie a puritanismului criminal comunist, că numai ei pot hotărî ceea ce poporul merită să vadă la televizor, caseta cu filmarea completă a ajuns rapid, graţie banilor plătiţi de televiziunile străine, în atenţia publicului larg. Imaginea atotputernicului dictator de până ieri rascrăcănat, ciuruit de gloanţe şi cu privirea holbată, înţepenită, privind la ucigaşul care l-a secerat necavalereşte înainte de a primi comanda regulamentară, va marca societatea românească postcomunistă.
Această imagine-şoc, care a cutremurat o audienţă neobişnuită cu prim-planurile repulsive, va deschide drumul către colonizarea mentală a publicului românesc prin oroare şi violenţă în numele mincinos al capitalismului, al unui iluzoriu criteriu de audienţă şi al pretenţiei că libertatea presei trebuie să ajungă, nestingherită, până aici. De altfel, domnul Adrian Sârbu este, pentru mine, autorul moral al acestei degradări a spaţiului public el făcându-se vinovat de mercantilizarea ororilor (odioasele "ştiri" de la ora 5) şi de lansarea la televiziunea cea mai comercială inventată la noi a fabulosului tsunami de vulgaritate şi ţopism isteric care a măturat orice urmă de normalitate şi de civilizaţie în spaţiul mediatic naţional. Domnul Sârbu, în paralel cu odiosul grafoman scatofag ceauşist, autointitulat "Alcibiade", au mânjit pe vecie atmosfera mass-mediei româneşti, ceilalţi emuli, imitatori mai prostovani sau mai grosieri de la televiziunile de gang sau de partid, fiind azi doar palizi continuatori ai Geniului Imoral al Televiziunilor (azi temporar ornat, şi el, ca şi "marele" SOV, cu brăţări de oţel).
Problema principală nu a fost doar transformarea spaţiului public într-o cocină unde chivuţe isterice se spurcă una pe alta, arătându-şi părţile ruşinoase şi împroşcându-se cu necurăţenii spre grohăiala animalică a şeptelului de pe margine, decerebrat şi ademenit la barbarie, ci faptul că, pe urmele cinicului manipulator mediatic de la prima şi cea mai de succes televiziune comercială, ne-au îndemnat să credem că acest circ agresiv este "ceea ce vrea publicul" şi că toată această ţigăneală catodică este un efect inevitabil al legilor pieţei, deci a capitalismului, deci a democraţiei. Este adevărat că sistemul concurenţial capitalist pune în valoare individualismul şi capacitatea de luptă a celor implicaţi în bătălia pentru profit. Cei slabi nu prea au şanse să supravieţuiască în sistemul nemilos corporatist şi, într-adevăr, mai ales în mediul american, există o anumită violenţă structurală pe care o întreţin sporturile cu durităţi sau filmele de groază, prezentarea acestora pe ecrane mergând gradat de la sugestia de acum două decenii la prim-planul oribil şi reluat în detaliu de astăzi.
Totuşi, la fel ca pornografia, acest gen de porcării mediatice nu sunt obişnuite în spaţiul public normal, ele fiind, de regulă, rezervate vizionărilor private pe bani, pe cablu sau pe casete. Nu veţi vedea pe nicio televiziune normală în Occident ororile pe care trebuie să le înghiţim noi zilnic în deplinul dispreţ nu al vreunei morale puritane, ci al bunului simţşi al măsurii. Iar violenţa nu mai este doar privită.
De la linşarea în direct a domnului Cofariu, nimic nu mai e străin televiziunilor româneşti: bestii securiste îmbrăcate în mineri crăpând capetele studenţilor, mame care află în direct că le-a fost ucis copilul, instigări la linşaj făcute iresponsabil de smintiţi de la televiziuni de familie, pe scurt, avem zilnic parte de toată panoplia monstruozităţilor subumane livrate la pachet cu imagini de neprivit care ne sunt parşiv arătate purtând anunţul ipocrit că "pot avea impact emoţional" deşi orice analiză minimală de psihopatologie ar arăta imediat toxicitatea unui astfel de demers. Pentru că ele induc, subliminal, şi reflexul acţiunii criminale. Ce se întâmplă în mediul virtual de mai mult de un deceniu este sinistru. În goană după o iluzorie audienţă, nici presa scrisă, nici cea audio-vizuală nu au mai avut limite şi, ceea ce este mai grav, au încurajat iresponsabil asasinatul moral făcut grosier şi criminal pe forumurile ziarelor şi pe social media. Psihopaţi violenţi, de regulă laşi, ascunşi după pseudonime, şi-au putut deversa gunoaiele sufleteşti, complexele şi ticăloşia sub o pretinsă, dar mincinoasă, "libertate de expresie". Din ce am văzut în ultimii ani, violenţa criminală a intervenţiilor de pe social media, de o rea credinţă şi agresivitate patologică, cu scopul declarat al atacului în haită şi de asasinat moral ar trebui, în opinia mea, să fie, mult mai hotărât, subiect al justiţiei. Faptul că în mod cu totul eronat s-a creat imaginea că aceste dejecţii vezicante sunt o formă a libertăţii cuvântului este o eroare cu efecte catastrofale în planul calităţii vieţii şi a siguranţei cetăţeanului. Pentru că, vedem acum, atmosfera generală saturată de frică, de violenţă, de resentimente şi de pulsiuni ucigaşe ne-echilibrate medicamentos, a dus omenirea civilizată în pragul războiului. Întreţinerea iresponsabilă a acestei culturi a violenţei fie ea simbolică, pe internet, fie reală pe stadioane, pieţe publice sau teatre de război ne-a adus în impasul în care ne găsim acum, cu un război hibrid mondial deja început. Un război nu numai pe internet, ci şi în viaţa reală unde psihopaţii de ieri, care îşi rezolvau complexele înjurând cu sete pe forumuri, jucând Counterstrike sau vibrând endocrin în Universul XXX, s-au upgradat şi încep să-şi ucidă semenii de-adevăratelea, în timp ce istoricii privesc stupefiaţi similitudinile prezentului cu anul 1939: ascensiunea nestigherită, sub privirile neputincioase ale liderilor europeni, laşi şi concilianţi, a noului Hitler care, după Anschluss-ul Crimeii şi ocuparea Donbasului şi-a creat deja poziţia de negociere pentru un alt Pact Ribentropp-Molotov (nu mai amintesc aici de ameninţarea reală a Chinei în Asia sau de caraghiosul de Orban în rol de Mussolini Revisited şi nici de tirania in statu nascendi a lui Erdogan din Turcia, că mi se face rău).
Estimp, hipsterimea se antrenează pentru salvarea ţării aliniindu-se anesteziaţi, în şiruri monotone, gata de luptă cu Pikachu.
Florin Cîntic este istoric şi director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi
Îți recomandăm
