Cum s-a ajuns în era Trump?

Într-unul dintre articolele care analizează impactul victoriei lui Donald Trump săptămânalul The Economist este de părere că "America nu a votat atât pentru o schimbare a partidului la putere, cât pentru o schimbare de regim". O remarcă de la BBC, făcută în suita de analize post-electorale din dimineaţa zilei de 9 noiembrie, aceea că "avem un preşedinte american care e mai aproape de Putin decât de NATO", scoate în evidenţă unul dintre elementele importante care par să confirme acest tip de ipoteze radicale. De altfel, şi pe cealaltă parte a globului, Coreea de Sud şi Japonia acuză din plin şocul. Şi la nivel politic, şi din perspectivă financiară dacă ne uităm la reacţia burselor. Profesorul Hansung Jang, de la Universitatea  din Seul, crede că în aceste condiţii Coreea de Sud se va apropia geopolitic de China şi că asistăm la începutul declinului Statelor Unite şi la o criză a democraţiei, în general. În acest sens, e demnă de remarcat şi reacţia mass media din China, controlate de stat, care au salutat cu satisfacţie ceea ce ele consideră a fi disoluţia influenţei Statelor Unite, "China Daily", organul oficial al Partidului Comunist, luând în derâdere nu doar actuala campanie electorală americană, pe care o consideră o "farsă haotică", ci în general ideea de democraţie.

Asistăm în prezent la o adevărată avalanşă de cifre statistice utilizate în analizele care îşi propun să explice contextul victoriei lui Donald Trump. Două dintre ele sunt cu precădere interesante. Prima: 14 procente dintre alegători s-au hotărât cum să voteze în ultima săptămână (60 de procente au declarat că ştiau cum vor opta încă din septembrie). Asta înseamnă că aproape 17 milioane de oameni s-au decis exact în perioada în care, luând pe toată lumea prin surprindere, FBI a anunţat că a redeschis ancheta legată de e-mail-uri (după care, la câteva zile, a anunţat că o închide). O premieră, pentru că era o regulă de bază nescrisă ca instituţii de acest tip să nu intervină cu iniţiative cu impact electoral major cu mai puţin de 2 luni înainte de ziua alegerilor. Dacă mai luăm în calcul şi impactul semnificativ al scurgerilor de informaţii pe filieră Wikileaks, pilotate de la Moscova (lucru confirmat nu doar de instituţiile americane specializate, ci şi de unele voci din Rusia) realizăm că e posibil ca rezultatul final să fi fost decis, în bună măsură, de elemente exterioare procesului electoral obişnuit. Ba chiar, în ceea ce priveşte al doilea aspect, de o putere străină aflată în competiţie geopolitică cu America. Dacă mai luăm în calcul şi perspectiva, deloc improbabilă, ca probabilul procuror general Rudy Giuliani să declanşeze o acţiune penală împotriva lui Hillary Clinton, constatăm că ne aflăm în situaţia în care s-au încălcat sau sunt pe cale să fie încălcate nişte linii roşii esenţiale, asumate bipartizan, care garantau stabilitatea şi predictibilitatea procesului electoral american şi tranziţia fără turbulenţe de la un preşedinte la altul. Şi sunt destule semne în acest sens. De pildă, o persoană din echipa lui Trump transmitea, pe Twitter, că ei vin la Casa Albă cu o "listă de inamici" deja redactată, inclusiv din mediile republicane. Ceva foarte în spiritul lui Trump pentru care oricine îl critică devine instantaneu un duşman.

A doua cifră este însă poate şi mai importantă: doar 36 de procente dintre votanţi cred că Donald Trump este "calificat" pentru funcţia de preşedinte. Ceea ce înseamnă că o parte semnificativă a acestora a optat pentru el, în ciuda acestui lucru, asumându-şi astfel un risc deloc neglijabil dacă luăm în calcul enorma influenţă a locatarului de la Casa Albă. Asta e ceva relativ aproape de definiţia unei revoluţii (Trump a şi spus, de altfel, în primul său discurs ca preşedinte ales, că el nu este produsul unei campanii electorale, ci a unei "mişcări"). Bineînţeles, una care are loc la urne şi nu în stradă, ca în cazul regimurilor dictatoriale sau autoritare. Pentru că într-o revoluţie argumentele factuale nu contează, ci doar angoasele, idiosincraziile, resentimentele şi promisiunile exaltate, oricât de nerealiste ar fi ele.

Paradoxal, dar sondaje de opinie făcute cu doar doi ani în urmă, din perioada crizei din Ucraina şi ofensivei ISIS, indicau o preferinţă clară a americanilor pentru un candidat experimentat, nu unul care nu a mai deţinut niciodată o funcţie publică şi nu are deloc habar în materie de securitate şi politică extenă. Ceea ce pare să infirme, cel puţin în parte, una dintre explicaţiile pe care le auzim repetate maşinal în acest moment în mass media: aceea că sprijinul pentru Trump vine de la perdanţii globalizării, globalizare de care se fac responsabile elitele corupte. Pentru că în aceşti ultimi doi ani economia Statelor Unite nu a mers deloc rău, ci a fost net mai dinamică decât a celorlalte ţări din spaţiul occidental.

Ce s-a schimbat în aceşti doi ani? Ei bine, am asistat nu doar în America, ci în întreaga lume occidentală, la o adevărată explozie de populism. Am avut Panama Papers, am avut un şir nesfârşit de înfierări ale "inechităţii", am asistat la ascensiunea lui Jeremy Corbyn, un stângist radical. Victoria lui Trump de astăzi, care îi înspăimântă pe "progresişti", e în bună măsură şi rezultatul acestui curent, a retoricii promovate de Bernie Sanders, care, la fel ca Trump, îl ridică în slăvi pe "omul obişnuit" şi îi promite luna de pe cer, fără a oferi mai niciodată detalii privind maniera în care o va face. Şi asemănarea nu se opreşte aici: ambii se declară adversari ai acordurilor comerciale globale şi doresc o retragere a Americii de pe scena mondială. Că Sanders spune toate aceste lucruri într-o manieră mai civilizată, mai puţin agresivă, nu schimbă fondul lucrurilor. Iată că şi de partea cealaltă a Atlanticului, Jeremy Corbyn, varianta britanică a lui Sanders, tocmai a declarat la BBC că "trebuie să retragem forţele NATO de la graniţa cu Rusia, pentru că nu trebuie să ajungem la un nou război rece" şi îşi exprima speranţa că Trump va îmbunătăţi relaţiile cu Vladimir Putin.

Am asistat, apoi, la conflicte şi demonstraţii violente de tip Fergusson, prezentate ore întregi pe micile ecrane, în care de multe ori nişte infractori violenţi erau transformaţi peste nopte în eroi doar pentru că erau de culoare şi dădea bine să apeşi pedala rasială. Am avut ocazia să citim adesea, în mass media liberale, despre fărădelegile "omului alb", de parcă am vorbi despre o infecţie care trebuie extirpată. Charles Blow, prezent regulat cu materiale de opinie în The New York Times, scria la un moment dat că este un mit că America de astăzi este rezultatul muncii şi inventivităţii locuitorilor ei. În realitate, ne spune el, cam tot ce vedem astăzi e rezultatul exploatării omului de culoare de către omul alb. În timp ce în campusurile universitare a devenit cu totul inacceptabil să susţii că Albă ca Zăpada ar trebui să fie albă.

Aşa că, până la urmă, victoria lui Trump nu este doar rezultatul votului sprijinitorilor săi direcţi, ci şi a atmosferei create de actori ca Bernie Sanders, mişcarea "Black Lives Matter", mass media liberală care, de pildă The New York Times, au aplaudat în trecut dezvăluirile Wikileaks sau cele ale lui Snowden, cu toate că multe dintre acestea au afectat grav securitatea naţională. De pildă, Glenn Greenwald, unul dintre principalii păpuşari din spatele lui Snowden, a apărut frecvent la canalele de televiziune americane. Au existat reacţii doar atunci când atacurile au vizat Comitetul Naţional Democrat. Numai că analizele post-electorale ignoră, de cele mai multe ori, această latură. Ni se spune, aproape mecanic, că votul pro-Trump s-a datorat în principal mobilizării "electoratului alb needucat" care se simte ameninaţat de globalizare, de pierderea locurilor de muncă, mai ales cel din aşa numită centură industrială tradiţională a Americii. Însă, chiar dacă este adevărat că Trump a reuşit să le dea acestora iluzia revenirii la "vremurile de aur" în care lucrurile se fabricau în Statele Unite, nu în China, Mexic sau Vietnam (una falsă, de altfel, pentru că acum multe dintre locurile de muncă tradiţionale sunt înlocuite de roboţi şi de sisteme de producţie sofisticate), fără curentul masiv al celor care, fără a fi în vreun fel în categoria perdanţilor globalizării, se simţeau literalmente sufocaţi de excesele în creştere ale unei agresive corectitudini politice, nu avea nici o şansă că câştige alegerile.

În acest moment simpatizanţii lui Trump sunt euforici. Mulţi dintre ei sunt convinşi că era corectitudinii poilitice s-a sfârşit. Se înşală. La fel cum alegerea lui Obama nu a stimulat doar curentele "progresiste", ci şi contra-reacţia care a făcut posibilă victoria lui Trump, ultimele alegeri vor adânci şi mai mult falia care desparte America. Vom avea o regrupare şi o radicalizare a curentelor stângiste care, având avantajul demografic, vor prevala la viitoarele alegeri. Poate chiar la următoarele alegeri intermediate pentru Congres, de peste 2 ani, când o parte a actualilor votanţi pro-Trump se va demobiliza realizând că promisiunile nerealiste ale noului preşedinte nu au cum să se împlinească. Or, victima sigură a acestui clivaj este politica externă şi de securitate americană din perioada post-belică. Mai ales că, paradoxal, deşi cele două tabere se află pe poziţii ireconciliabile din alte puncte de vedere pe această direcţie se prefigurează un consens: abandonarea viziunii de până acum, ai cărei piloni sunt un spaţiu global de comerţ şi un sistem de alianţe, în Europa şi Asia, în planul securităţii. Ceea ce va duce, cu bună probabilitate, la declinul accelerat al lumii occidentale şi la tulburări geopolitice cu efecte greu de întrevăzut.