De la trăsură la bolid

Cum dă căldura, în zona în care locuiesc încep să răsară, într-un spaţiu de câteva zeci de metri pătraţi, maşini de lux îngrămădite mai ceva ca ciupercile după ploaie. Înghesuite pe trotuare sau staţionate pe locurile de parcare ale locatarilor de la blocurile din zonă, frumoasele triumfuri ale tehnologiei iscă frenezie printre maidanezii dornici să se joace de-a pompierii printre roţile cromate ale bolizilor. În timp ce proprietarii se îmbibă cu lichide la terasele din zonă, ciorile locului decorează cu găinaţ coroziv caroseriile lucioase ale autovehiculelor de multe, multe mii de euro.

Nu ne întrebăm ce fel de om este acela care şi-a făcut un obicei din a şofa ca la raliu după o agapă asezonată cu berici, cocteiluri sau alte substanţe electrizante, dar nu ne putem reprima gândul că, încă din zorii modernităţii, dacă nu şi mai înainte, urmaşilor lui Decebal şi Traian le place la nebunie să se fudulească cu acareturile dobândite.

Cu câţiva ani în urmă, un geograf isteţ, Marko Krevs, de la Universitatea din Ljubljana, dezvolta un proiect european prin care urmărea să alcătuiască un atlas al stereotipurilor, prilej cu care observa că românii se numără printre popoarele cu cea mai mare sensibilitate la marca şi mărimea maşinii aflate în proprietate personală. Conform cercetării menţionate, pe români îi impresionează în cel mai înalt grad ce soi de maşini conduc concetăţenii, fapt credibil dacă se constată că nu e deloc departe vremea în care piaţa românească era literalmente sufocată de maşini „de fiţe” aduse, la mâna a doua sau a treia, din Occident. Ce conta că bolidul era deja ostenit şi slăbit la balamale, având peste 300.000 de km la activ? Mai important era să crape rânza-n vecini de ciudă la vederea bijuteriei aduse, ca emblemă de prosperitate şi de emancipare, din Vest. Şi nu o dată am auzit poveşti cu oameni care şi-au vândut casele numai să aibă şi ei maşini de firmă cu care să se fălească prin târg.

Să dăm timpul înapoi pentru a observa că pasiunea de a marca prestigiul social, real sau închipuit, prin mijlocul de locomoţie deţinut era trainică şi în vremea în care fabricanţii de cupeuri din Viena îşi frecau mânuşiţele de bucurie ori de câte ori vreun purtător de şalvari şi de giubea poruncea să i se aducă, pe galbeni mulţi, un echipaj pe cinste cu care să rupă gura mahalalelor şi să salte nori de praf pe uliţele capitalei Moldovei.

Urmele acestui ritual de fală sunt încă vii pe la 1900, după cum aflăm din schiţele nostalgice ale lui Rudolf Şuţu, adunate în volumul Iaşii de odinioară (1923):

„Vara pe timpul plimbărei de seară, câmpul de la Copou prezenta un aspect magic. Sute şi sute de trăsuri particulare, trase de cai ce valorau câte 500, 1000 şi 2000 de galbeni perechea, cu harnaşamente bătute în argint, sburau uşoare pe dealul Copoului, ducând cu ele frumuseţile de elită ale oraşului. Priveliştea era răpitoare. Landourile, tilburiurile, faetoanele şi printre ele călăreţi militari, civili şi amazoane, lunecau misterios în amurg şi după aceia poposeau pe tăpşanul din stânga grădinei aleelor. Apoi cea mai mare parte de lume se îndrepta spre frumoasa grădină Pester, unde cânta muzica militară şi unde prin tainicele şi încântătoarele alee de tei, ciripitul gingaşelor citadine se îngâna cu şoaptele amoroase ale celor ce le însoţeau.” (op. cit., p. 106-106).

O şi mai veche mărturie, Le Keroutza: Voyage en Moldo-Valachie (1846), scrisă de Eugène Stanislas Bellanger în stilul sprinţar al gazetarilor francezi şi cuprinsă de Paul Cernovodeanu în volumul al treilea al seriei Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, dă seamă despre boala vitezei care îi macină pe locuitorii plaiurilor unde s-a născut mioriţa cea năzdrăvană: „În nici un loc din lume, după ştiinţa mea, nu se călătoreşte cu atât de mare rapiditate, dar într-un mod atât de puţin confortabil ca în principate. (…)” (op. cit., p. 471).

În acest rai al surugiilor flegmatici şi zgomotoşi, le keroutza, simbol al vitalităţii şi primitivităţii, este laitmotivul raliului cu poştalionul prin geografia accidentată a Estului sălbatic. Ar fi păcat de frumuseţea episodului dacă nu am lăsa textul să glăsuiască: „Surugiul, din momentul în care a scos urletul din piept, uită tot sau mai bine zis nu îşi mai aminteşte decât trei lucruri: vocea, biciul şi caii. Din păcate vehiculul şi călătorul nu sunt pentru el decât accesorii nedemne de atenţie. Trece peste toate obstacolele fără oprire. Gropi, râpe, torente, mărăcini, nimic nu-l înspăimântă, nimic nu-l opreşte. Caii îl secondează minunat. (…) Cursele noastre peste câmp nu se compară cu acestea. Steeple chase-urile noastre sunt jocuri de colegiu. Se sparge o roată, carul se clatină, îşi pierde echilibrul, aruncă la zece paşi călătorul său, îi rupe un umăr sau o coapsă, şi îşi continuă drumul, sărind în toate sensurile ca un balon elastic. Veţi geme atunci, strigând ajutor cu toată puterea plămânilor voştri. Inutil! Surugiul nu aude; zelul său exaltat îl surzeşte” (p. 472). Fiori şi senzaţii tari încă din 1836!

Timpul a tot trecut, dar frumuseţea patriarhală a locului pare neschimbată: viteză şi praf, forfotă, terase, muzici şi fraze, amoruri gânguritoare. Fantastic caleidoscop de senzaţii, fără patrule şi cockeri în civil!

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Al.I. Cuza” Iaşi